X. Ce rămâne după Traian Băsescu
Final de deceniu: România 2004-2014
Zodia Scorpionului, seria editorială Dela0.ro dedicată evaluării moștenirii care rămâne la capătul a 10 ani cu Traian Băsescu președinte, a ajuns la momentul bilanțului. După nouă episoade în care am analizat în detaliu ce s-a întâmplat cu România în ultimul deceniu, al zecelea și ultimul vine să facă o radiografie de ansamblu. Concluzia, după trecerea prin Zodia Scorpionului, este că suntem mai siguri ca țară decât în 2004, cu un stat mai suplu și mai pregătit să răspundă instituțional parteneriatelor externe asumate, dar și mai nevrozați, mai incapabili să dialogăm, mai divizați social. Dacă o țară se face și cu instituții puternice, dar și cu oameni liberi, moștenirea pe care ne-o lasă Traian Băsescu stă sub semnul reușitei, acolo unde a fost vorba de disciplină, dar și al eșecului, acolo unde a fost nevoie de libertate.
“Eu nu o să respect canoanele funcției prezidențiale”, spunea Băsescu în 2005, la început de prim mandat, “pentru că dacă le-aș respecta aș deveni prizonierul funcției”.
Deși a fost un om al sistemului, manifestările sale anti-sistem nu au fost deloc puține. Iar sistemul nu doar că nu l-a învins, ci a ajuns el însuși să fie pe alocuri îngenuncheat la capătul celor 3653 de zile cu Traian Băsescu pe post de președinte-jucător.
Domeniile cheie ale statului arată altfel astăzi față de cum au fost moștenite în 2004 de la Ion Iliescu. Parte a modificărilor i se datorează lui Traian Băsescu în mod direct, parte sunt evoluții inerente ale unei țări al cărei macaz istoric a fost deviat spre alte aspirații în urmă cu 25 de ani, la Revoluția din 1989.
Ceea ce este cert însă, ceea ce se poate afirma dincolo de orice dubiu este faptul că Traian Băsescu și-a jucat rolul prezidențial în registru neconformist și a gândit, ca șef de stat, în paradigme antagonice, uneori profund conflictuale.
La sfârșit de decembrie 2014, președintele României din ultimii zece ani și-a încheiat misiunea la vârful statului. Efectele prezenței sale la Palatul Cotroceni – resimțită în aproape toate domeniile vieții publice – vor rămâne, însă, cu noi pentru mult mai mult timp.
Justiția
“Traian Băsescu își revendică reformarea justiției, dar dacă această reformare este doar rezultatul unui accident politic, ea va dispărea odată cu acidentul politic” (Cristian Pârvulescu, politolog), este răspunsul scepticilor.
Susținătorii vor spune că Traian Băsescu a produs “o adevărată revoluție în ceea ce privește justiția” (Andrei Cornea, filosof). Iar argumentele lor principale vor fi “peștii mari” căzuți în plasa justițiarilor în ultimii ani - de la un fost prim-ministru, la foști miniștri, baroni locali sau oameni de afaceri considerați până de curând imuni în fața legii, a evidenței și a bunului simț.
Neutrii vor face apel la realism. “Nu Traian Băsescu este unicul factor care a condus la eliberarea justiției de sub influența politicului. El a fost un instrument util la momentul potrivit, care nu s-a opus, chiar a sprijinit acest proces esențial într-un regim democratic” crede Bogdan Dima, analist politic.
"Traian Băsescu este egalul lui însuși. Are o personalitate care îl impinge să caute lupta, oriunde ar fi și cu oricine, care îl forțează să vadă lumea în alb - cei care sunt cu el - și negru - cei care sunt împotriva lui", Bogdan Dima, consultant politic
Dincolo de interpretările malițioase și de analizele afabile stă însă realitatea. În ultimii zece ani, România și-a transformat propriile slăbiciuni în anticorpi. Fostul Parchet Național Anticorupție (PNA), creat pe vremea lui Adrian Năstase, este astăzi Direcția Națională Anticorupție (DNA). Diferența constă în faptul că, dacă în urmă cu zece ani etalonul încălcării legii era părerea Partidului, azi standardul este legea însăși. Prin transformări esențiale din acest punct de vedere au trecut și Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), Consiliul Suprem al Magistraturii (CSM) sau Parchetul General.
“Justiția este cheia evoluției noastre”, aprecia Traian Băsescu în ultimul discurs ținut la Palatul Cotroceni în calitate de președinte al României, pe 20 decembrie 2014.
“Progresele din justiţie nu s-au datorat neapărat schimbării legilor. Procurorii şi judecătorii au simțit nevoia schimbării, că oamenii politici nu mai sunt intangibili. Nu lipsa de modernizare a codurilor a făcut justiţia să funcţioneze mai bine, ci oamenii, judecătorii şi procurorii care nu s-au mai temut de factorul politic”, a mai adăugat fostul președinte.
În concluzie: presiunea externă (făcută de Uniunea Europeană și de Statele Unite) a avut un rol hotărâtor în evoluția pozitivă a justiției din România. Iar printre oamenii, care au făcut diferența în condițiile similarității relative a legilor, au fost Monica Macovei (ministr al justiției), Daniel Morar (șef al DNA), Laura Codruța Kovesi (procuror general) sau Livia Stanciu (președinta ÎCCJ).
Politica externă
Traian Băsescu în mai 2012, la Bruxelles, întreținându-se cordial cu Angela Merkel cu doar două luni înainte ca Parlamentul de la București să-l suspende a doua oară, iar Europa să-i sară în ajutor
Justificarea:
“Decât să sug de la mai mulţi licurici mici, mai bine sug de la un licurici mare”, Traian Băsescu, 2005
Totuși, în cei zece ani petrecuți la Palatul Cotroceni, ca reprezentant al politicii externe a țării, Traian Băsescu a acordat o atenție specială și Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, România lui Băsescu devenea un “partener european cu vocaţie transatlantică”, potrivit unei telegrame trimise în 2005 de Ambasada SUA de la București către centrala de la Washington. Consolidarea apartenenței la Alianța Nord-Atlantică și integrarea în Uniunea Europeană au fost cei doi piloni principali pe care s-a construit politica externă a României în ultimul deceniu.
Când a venit la Palatul Cotroceni, Traian Băsescu a preluat o țară care era deja membră cu drepturi depline a NATO și care încheiase capitolele de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană. Formal, lucrurile erau în regulă, dar de fapt Bucureștiul mai avea de muncă pentru a dovedi partenerilor occidentali că dorește cu adevărat să-și materializeze intențiile în fapte.
Prezența românescă în teatrele de operații deschise de americani în Irak și Afganistan a fost consolidată cu prețul tributului de sânge: 25 de militari români și-au pierdut viața într-un război care nu era al lor, iar peste 150 au fost răniți. Când PNL, unul dintre cele două partide aflate la guvernare după 2004 și care avea prim-ministrul, pe Călin Popescu Tăriceanu, a propus retragerea din teatrele de operații, Traian Băsescu s-a opus.
Fidelitatea României față de SUA a fost răsplătită sub forma “Parteneriatului strategic pentru secolul XXI” și a instalării pe teritoriul țării noastre a scutului american anti-rachetă.
Rezultatul:
“Românii trăiesc într-un stat sigur. Avem confortul că nu suntem singuri în faţa riscurilor. România a devenit furnizor de securitate pentru multe state NATO, prin participările la misiuni în străinătate. Militarii români s-au instruit în teatre de operaţii. Armata s-a perfecţionat în condiţii de război. România este mai sigură ca niciodată. Mesajul meu către români este că suntem în siguranţă”, Traian Băsescu, 20 decembrie 2014
Și, totuși, vizele pentru intrarea românilor pe teritoriul SUA nu au fost ridicate. Iar atitudinea Washingtonului față de noi a rămas tot cea a unei super-puteri vis-a-vis de o țară de mâna a doua: pușcașul marin care l-a accidentat mortal pe Teo Peter a fost extras din România, judecat și achitat de justiția americană datorită (sau din cauza?) “semnalizării rutiere defectuoase” din București.
Nici în ceea ce privește relația cu Uniunea Europeană România lui Traian Băsescu nu a dovedit că este suficient de motivată. Încă ne aflăm, la opt ani de la aderare, sub monitorizare în ceea ce privește justiția și statul de drept (MCV). Cât despre accesul în spațiul Schengen sau în eurozonă, nici nu poate fi vorba momentan, deși, în ambele cazuri, România a îndeplinit “criteriile tehnice” - condițiile prevăzute în tratate.
Strategia politicii externe a României în secolul XXI lasă să se întrevadă o reticență - justificată istoric, veche de peste două secole - față de Rusia. Această strategie contabilizează, pe lângă apropierea de SUA și eforturile de integrare în UE, și o aprofundare a relațiilor cu Republica Moldova. Liberalizarea vizelor, înlesnirea acordării cetățeniei române pentru moldoveni și sprijinul constant și activ pentru parcursul european al Chișinăului sunt tot atâtea dovezi în sprijinul acestei relații privilegiate.
În afară de Republica Moldova, nu putem spune însă că Traian Băsescu a cultivat aceleași relații și cu ceilalți vecini ai României. Din cele 74 de vizite în străinătate efectuate în cei zece ani de mandat, doar nouă au fost în țări - altele decât Moldova - care au graniță comună cu țara noastră. Explicația: relația tradițională și privilegiată a vecinilor României (Ungaria, Serbia, Bulgaria) cu Rusia, relație care ar face mai mult rău decât bine Bucureștiului în contextul actual - UE, securitate energetică -, dar și incapacitatea Bucureștiului de a-și creiona o politică regională eficientă.
Instituțiile. Reforma
Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu, în vremea în care pășeau alături pe holurile Palatului Victoria, dar și pe culoarele guvernării
Spre deosebire de predecesorii săi, Traian Băsescu s-a poziționat încă de la început în opoziție cu structurile de stat, purtătoare ale puterii politice, pe care n-a ezitat să le critice neobosit și în termeni dintre ce mai duri pe durata întregului deceniu petrecut la Palatul Cotroceni. Parlamentul, Guvernul, partidele politice sau Curtea Constituțională au fost țintele predilecte ale șefului statului.
Situat pe poziții de adversitate cu un Parlament dominat de PSD, Traian Băsescu a deschis în această zonă cel mai sângeros front din punct de vedere politic. Pe cât de înverșunat era președintele, pe atât de agresiv lupta Parlamentul: l-a suspendat de două ori din funcție - premieră absolută în istoria României și i-a demis prin moțiune de cenzură două guverne - lucru care nu se întâmplase niciodată în istoria de peste 60 de ani a republicii române.
Dar nici Traian Băsescu nu a stat cu mâinile în sân. A încercat să facă Parlamentul mai dependent de popor decât de partide, dar a eșuat. Adoptarea votului uninominal, cu largul concurs al fostului președinte, este doar un exemplu în acest sens. Traian Băsescu s-a străduit apoi să reducă dimensiunile legislativului și structura (unicameral cu maximum 300 de aleși), dar s-a lovit de un veto invincibil. Nici reducerea atribuțiilor sau responsabilizarea corpului legiuitor (prin revizuirea Constituției) nu a avut un mai mare câștig de cauză.
Relația dintre Traian Băsescu și partide s-a dovedit a fi la fel de tumultuoasă. La jumătate de an de la câștigarea alegerilor prezidențiale a rupt legăturile cu PNL, unul din cei doi stâlpi ai Alianței DA, alături de PD. A încercat apoi ruperea partidului, lucru care parțial i-a reușit, prin crearea unei disidențe.
Tentația divizării partidelor l-a mai încercat pe Traian Băsescu de cel puțin încă două ori în timpul mandatelor de președinte. După încercarea de rupere a PNL în 2006 (de unde a rezultat PLD, care ulterior a fuzionat cu PD), a urmat tentativa de dislocare a unei părți din PSD în 2009 (crearea UNPR din traseiștii adunați în jurul lui Gabriel Oprea). Ultima tentativă de rupere a unui partid s-a consumat în 2013, iar ținta a fost însuși PDL, formațiunea de suflet a lui Traian Băsescu, cu sprijinul căreia câștigase două mandate la Cotroceni.
În toate cele trei cazuri, metoda aplicată a fost similară: crearea unei disidențe care să conteste conducerea partidului, plecarea (sau excluderea) elementelor disidente din formațiunea politică și închegarea în jurul lor a unui nou partid, nu înainte de a convinge un număr consistent de parlamentari (de obicei aproximativ 30) să li se alăture.
"Traian Băsescu a avut o relație personalizată și tensionată cu partidele, nu o relație instituționalizată. Proiectul lui era de a construi un partid puternic al așa-numitei drepte și din acest punct de vedere era nevoie de o fuziune între PD și PNL", Cristian Pârvulescu, politolog
Ca efect al permanentelor reașezări, în timpul președinției lui Traian Băsescu partidele politice au dovedit că nu există nicio combinație probabilă între ele care să nu fie și posibilă. De la PNL + PD (viitor PDL) între 2003 și 2007 s-a ajuns la PDL + PSD, între decembrie 2008 și septembrie 2009, iar mai apoi la PNL + PSD între 2011 și 2014.
Relația conflictuală cu partidele l-a situat pe Traian Băsescu pe poziții de adversitate cu aproape toate guvernele care s-au succedat între finalul lui 2004 și sfâșitul lui 2014. După câteva luni, în prima parte a anului 2005, în care părea să fie atât șeful statului, cât și șeful guvernului, relațiile dintre Traian Băsescu și cabinetul Tăriceanu s-au răcit până aproape de înghețare.
A urmat perioada marilor lupte dintre președinte și premier arbitrate de judecătorii Curții Constituționale. Nu de puține ori, Traian Băsescu a câștigat aceste dispute, ceea ce s-a tradus într-o întărire a funcției prezidențiale și a unei ușoare mutații, în eșafodajul constituțional al republicii, spre semiprezidențialism.
Guvernele conduse de Emil Boc i-au fost cele mai loiale lui Traian Băsescu. În această perioadă, între 2009 și 2012, a reușit președintele să-și impună într-o oarecare măsură viziunea proprie de reformă a statului. Profitând de un cabinet care nu i se putea opune, Traian Băsescu aproape că a contopit la Palatul Cotroceni bicefalitatea executivului. Toate legile importante din domeniile cheie - de la justiție, la educație, la salarii și pensii - au fost adoptate prin metoda angajării răspunderii guvernului. Adică fără dezbatere parlamentară sau publică. Reformele lui Băsescu au fost dictate, nu legiferate.
"La foarte mulți oameni, când ajung să dețină foarte multă putere, există o beție a puterii. Puterea e un drog. Un drog foarte afurisit, foarte pervers. Nu cred că a scăpat nici Traian Băsescu", Andrei Cornea, filosof
Odată cu preluarea guvernării de către USL, “monstruoasa coaliție” a liberalilor cu social-democrații, disputele dintre palate au atins culmi nemaiîntâlnite în ultimul sfert de secol. Președintele și premierul au semnat un pact de neagresiune, dar asta nu i-a oprit pe niciunul să se faulteze ori de câte ori au avut ocazia. Adversitatea Traian Băsescu-Victor Ponta a dus după 2012 conflictul politic românesc la cotele cele mai joase, transformând limbajul instituțional de la București într-unul profund suburban și insalubru.
REGULA DE “DOI SIMPLĂ” A LUI TRAIAN BĂSESCU
- de două ori deputat
- ministru sub doi președinți
- de două ori primar general
- de două ori președinte
- de două ori suspendat
- două guverne demise prin moțiune de cenzură
Societatea civilă și mass-media
Istoria catalogărilor brutale, lipsite de nuanțe și de echivoc, nu este de altfel deloc scurtă în inventarul relației cu presa a lui Traian Băsescu. Comandantul aflat la cârma vaporului numit România a înţeles de-a lungul celor două mandate prezidențiale că este de datoria lui să le spună românilor când presa informează şi când manipulează.
Șeful statului i-a identificat pentru popor pe “moguli”, pe jurnaliştii “tonomate”, pe “fetele rujate de la televizor” și chiar pe reporterii “găozari”. A indicat deloc subtil cine sunt “lichelele” și a girat de la înălțimea funcției sale introducerea campaniilor de presă “la comandă” în rândul vulnerabilităților la adresa siguranței naționale.
În 2014, jurnaliști sau pur și simplu membri ai societății civile au devenit niște “nulități” pentru că, în ciuda sprijinului oferit în 2004 canadidatului Traian Băsescu, zece ani mai târziu îi critică opțiunile politice și felul în care a înțeles să-și administreze moștenirea politică.
La început de prim mandat însă, fostul președintele venise în întâmpinarea doleanței vechi de un deceniu și jumătate a societății românești: încercarea de a se face lumină în evenimentele tulburi de la finalul anului 1989 și începutul anilor ’90. A preluat tema anticomunismului și a încercat să împuște doi iepuri dintr-o lovitură: pe de o parte să dea satisfacție celor care cereau lămurirea și tranșarea situației, iar pe de altă parte să capitalizeze electoral acest subiect.
Dosarele Revoluției și Mineriadei fuseseră redeschise la finalul lui 2004 și începutul lui 2005. Speranțele erau uriașe. Dar anii au trecut și toate cercetările s-au finalizat cu NUP. Firele duceau prea sus. Procurorul Dan Voinea, cel care a redeschis cele două dosare, susține chiar că investigatorii au putut să îşi facă treaba doar atâta timp cât nu i-au deranjat pe adevăraţii vinovaţi, pe “criminalii de sistem” care, în opinia sa, sunt protejaţi de partidele politice.
În 2009, Traian Băsescu o certa și îi cerea un răspuns public Laurei Codruța Kovesi, procurorul general al României:
“Vorbiţi cu şeful statului, care va spune aşa: au murit 1.600 de oameni la Revoluţie, iar voi închideţi dosarul. Aveţi soluţie sau nu?”, Traian Băsescu, 2009
Trei ani mai târziu, la învestirea în aceeași funcție de procuror general a lui Tiberiu Nițu, președintele îi adresa aceeași întrebare: “cine a luat decizia politică şi a cerut ministrului Apărării să fie scoasă armata în faţa poporului, dar mai ales armata cu muniţie de război”. “Eu sper ca Nițu să se ţină de cuvânt. Mi-a promis că o va rezolva. Înainte să termin mandatul trebuie să facă public un răspuns. Sper să se ţină de cuvânt” spunea apoi președintele un an mai târziu.
Dar Traian Băsescu a părăsit Palatul Cotroceni, iar răspunsul la întrebarea “cine-a tras în noi după 22?” rămâne și azi, la un sfert de secol, o enigmă. Nici Dosarul Revoluției, nici Dosarul Mineriadei nu au ajuns în instanță, iar victimele și-au pierdut speranța că statul român le-ar mai putea face dreptate. În urmă au rămas, fără niciun efect palpabil, discursurile prezidențiale.
Un succes incontestabil în lupta nu doar cu memoria, dar cu realitățile încă prezente ale vechiului regim, a fost totuși desecretizarea unei însemnate părți din arhivele fostei Securități. Predarea dosarelor de la SRI către CNSAS a fost hotărâtă în chiar primul Consiliu Suprem de Apărare a Țării prezidat de Traian Băsescu.
Ce n-a reușit sau n-a dorit să rezolve însă Traian Băsescu este desecretizarea totală a dosarelor de cadre ale fostei Securități, unele rămânând "la secret" în virtutea "siguranței naționale". El însuși bănuit și acuzat public de colaborare cu fostele structuri de informații ale statului comunist, fostul președinte a primit atât un verdict de necolaborare cu Securitatea ca poliție politică (2006), cât și o adeverință similară în 2014, după ce CNSAS nu mai putea da verdicte.
Interesant este și răspunsul dat de Traian Băsescu în 2004 în legătură cu această chestiune.
“Puteți jura că n-ați fost colaborator al Direcției a IV-a a Securității? Și puteți jura că n-ați semnat un angajament cu ofițerul de contrainformații?” îl întreba Marius Tucă pe prezidențiabilul Traian Băsescu pe 20 octombrie 2004.
“Ăăăă… da, niciodată nu am făcut poliție politică”, a venit răspunsul viitorului, pe atunci, președinte al României.
Un alt punct înscris de Traian Băsescu pe terenul luptei cu trecutul a fost condamnarea comunismului, în 2006, și calificarea acestui regim drept unul “ilegitim și criminal”. A fost însă o acțiune pur morală, fără nicio consecință în plan juridic.
Însăși raportatea lui Traian Băsescu la regimul comunist a fost marcată de ambiguitate. "Dacă Nicolae Ceauşescu stătea numai 10 ani, era un mare preşedinte în istoria românilor” declara el în 2010. De altfel, acest tip de atitudine se circumscrie societății românești în ansamblul său: în 2004, 53% dintre români spuneau că vechiul regim a fost unul pozitiv. Zece ani mai târziu, în 2014 procentul lor scădea abia la 45%.
Economia
Venit la putere în 2004 pe turnanta unui puternic mesaj de bunăstare, Traian Băsescu a ajuns să se specializeze "în funcție" în politici de tăieri și reajustări bugetare. "Omul gras care stă în spatele omului slab" e una dintre mărcile definitorii ale prezenței lui Traian Băsescu la vârful statului român, definindu-i nu doar orientarea pro-austeritate în context de criză economică, dar și înclinația permanentă de a descrie toate realitățile sociale prin filtrul conflictului.
De aceea, moștenirea pe care o lasă fostul președinte la capitolul "Societate și economie" este una dintre cele mai divizate și disputate. Chiar Traian Băsescu, în discursul de rămas-bun susținut la Cotroceni pe 20 decembrie 2014, a recunoscut voalat că bunăstarea românilor este, încă, o țintă de atins într-un viitor indefinit.
Nicăieri, poate, în moștenirea lui Traian Băsescu nu e mai vizibil eșecul celui care a reușit să lase câteva instituții puternice și un stat mai suplu, dar nu și o populație mai echipată decât acum un deceniu să funcționeze ca o societate cu fața spre viitor.
Unele lucruri au rămas neschimbate în dreptul României în statisticile Eurostat de la începutul și până la sfârșitul președinției lui Traian Băsescu. Produsul intern brut în regiunea București-Ilfov, de exemplu, este și astăzi de până la trei ori mai mare decât în zona Moldovei, în nord-estul țării, iar șase din regiunile României fac încă parte din grupul celor mai puțin dezvoltate 20 de regiuni ale Uniunii Europene.
Mai bine de un sfert din harta sărăciei din spațiul comunitar se suprapune peste cea a României. Per total, România rămâne a doua cea mai săracă țară din Uniunea Europeană, după Bulgaria.
În plus, cel mai recent studiu AT Kearney, publicat la începutul lui 2014, dă încă o tușă închisă tabloului evoluției economiei din ultimul deceniu, plasând o treime din produsul intern brut în zona economiei negre, al doilea cel mai ridicat nivel din UE. Economia neagră a țării era estimată la 28.4% din PIB.
Oamenii președintelui, adică românii, sunt mai puțin săraci astăzi, în termeni absoluți, decât erau în 2004 - deși aproape la fel, în termeni relativi -, dar sănătatea și educația lor rămân cronic sub-finanțate, în timp ce numărul de emigranți continuă să crească an de an.
Serviciile de informații
Traian Băsescu, în 2014, la bilanțul SRI, întâmpinat de directorul serviciului George Maior sub privirile vigilente ale agenților SPP
Concluzia fără rest care se poate trage la capătul deceniului 2004-2014 este că fostul președinte lasă în zona serviciilor secrete o moștenire pe care, înainte să se construiască, trebuie să se ajusteze. Chiar Traian Băsescu a spus-o: structurile de informații au căpătat atâta putere încât sunt în momentul de față practic în afara oricărui control civil.
Extinderea exponențială în timpul mandatelor fostului președinte a interceptărilor comunicațiilor pe mandate de siguranță națională a alimentat constant suspiciunea că Traian Băsescu se folosește de servicii pentru a-și promova propriile obiective politice. Acuzațiile au rămas mereu fără o demonstrație precisă, dar extinderea aproape necontrolată a puterii serviciilor e de natură să neliniștească, nu să asigure.
Concluzie la concluzii
Modelul este regretat de unii și anatemizat de alții. Realitățile concrete, măsurabile îi confirmă pe primii în zona de politică externă și justiție, dându-le în schimb dreptate ultimilor în privința celorlalte moșteniri. Cert este însă că nu a existat bătălie politică în care a intrat și pe care să n-o câștige - de la alegerile parlamentare din anii ’92 și ’96, la cele locale pentru Primăria Generală din 2000 și 2004 sau prezidențialele din 2004 și 2009. A fost singurul președinte post-decembrist ales pentru două mandate consecutive și care a trecut prin două reconfirmări în funcție la fiecare jumătate de mandat.
După aproape un sfert de secol în care a făcut politică la diferite niveluri, după un deceniu petrecut în fruntea statului, Traian Băsescu refuză să plece acasă. Din biroul de la Cotroceni s-a mutat în biroul de la PMP, partidul pe care și l-a construit începând cu 2013, când a ajuns la concluzia că “nu poate fi pensionar”.
COMPETIȚIILE ELECTORALE CÂȘTIGATE DE TRAIAN BĂSESCU
1992 - ales deputat
1996 - ales deputat
2000 - ales primar general al Capitalei
2004 - ales primar general al Capitalei
2004 - ales președinte al României
2007 - rămâne în funcție după referendumul de demitere
2009 - ales președinte al României
2012 - rămâne în funcție după referendumul de demitere
