V. Instituții & Reformă
De la comandant la arbitru. Cămașa strâmtă a jocului democratic
A făcut și a desfăcut alianțe politice, a rupt trei partide, a pus umărul la înființarea altor trei, a construit și a dărâmat guverne. Pentru că a refuzat să se schimbe el după rigorile funcției, alegând să modeleze președinția după personalitatea proprie, Traian Băsescu a primit de două ori cartonaș roșu, sub forma unor suspendări din funcție. Odată trasă linia celor zece ani rezultă un caleidoscop politic prin care vă invităm să priviți pentru a vedea un capitol de istorie cu multă pâine și circ.
Traian Băsescu a fost ales președinte de peste cinci milioane de români. Era cel mai mic număr de voturi din istoria alegerilor prezidențiale. A vândut însă iluzii mai bine decât a făcut-o „arogantul” Adrian Năstase, celălalt „fost comunist”. A tăiat valurile și a jalonat iceberg-urile în drumul spre Cotroceni promițând poporului că va trăi bine.
Victoria a fost una parțială în 2004. Traian Băsescu câștigase președinția, dar pierduse Parlamentul. PSD își adjudecase majoritatea relativă în ambele camere ale Legislativului. Adrian Năstase, deși înfrânt în cursa pentru Cotroceni, fusese înscăunat al treilea om în stat, președinte al Camerei Deputaților. La Senat a fost ales Nicolae Văcăroiu.
Lui Traian Băsescu i-au trebuit două săptămâni să-l convingă pe Dan Voiculescu să i se alăture și numai zece zile să se autocovingă că trebuie să scape de el.
Doi foști prim-miniștri pesediști controlau, așadar, instituția cheie – Parlamentul, iar în spatele ușilor capitonate începuse deja să fie agitat spectrul suspendării din funcție a șefului statului. Încolțit, Traian Băsescu dă prima sa mare lovitură de președinte jucător: îl convinge pe Dan Voiculescu să-și mute minusculul partid din buzunarul PSD, în cel al Alianței D.A. Negocierile, deloc ușoare, au durat două săptămâni. Intermediar a fost George Copos, proaspăt ales senator și fost partener de afaceri al noului președinte în anii tulburi de după prăbușirea regimului comunist.
La două săptămâni de când fusese ales președinte, Traian Băsescu nu reușise încă să-și formeze un Guvern. Abia a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie 2004, cei 30 de parlamentari ai lui Dan Voiculescu, aleși pe listele PSD, părăsesc corabia învinsului Adrian Năstase și se alătură învingătorului.
Două zile mai târziu, pe 28 decembrie, Guvernul Tăriceanu primește votul de învestitură în Parlament. PUR-iștii lui Dan Voiculescu sunt recompensați cu trei fotolii ministeriale, din care unul de vicepremier pentru negociatorul șef, George Copos.
Traian Băsescu nu era însă deloc împăcat cu situația. Alianța cu Dan Voiculescu fusese compromisul necesar, un calcul politic făcut cu spatele la zid. Încheiase pactul cu diavolul pentru a trece hopul învestirii guvernului, dar în cabina comandantului se urcaseră acum prea mulți secunzi care voiau să apese pe butoane.
Nici nu s-au risipit bine aburii sărbătorilor de iarnă, că președintele jucător șochează cu o nouă lovitură:
“Sunt un adept al unor alegeri anticipate imediate pentru a scăpa de o soluție imorală care se numește PUR”, Traian Băsescu, 5 ianuarie 2005
Declarația a fost făcută pe 5 ianuarie 2005 și toată lumea s-a întrebat de ce? Guvernul abia depusese jurământul de câteva zile, fusese adoptată cota unică, iar în Parlament exista o majoritate.
“Planul lui inițial a fost, într-adevăr, acela de a forța alegeri parlamentare anticipate consolându-se pe moment cu soluția imorală”, explică filosoful Andrei Cornea.
“Avem aproape zece ani de retorică a confruntării, iar primul episod din această retorică este tocmai declararea ca soluție imorală a participării Partidului Umanist la formarea majorității. De la început numirea ca soluție imorală a participării lui Voiculescu la guvernare a vizat slăbirea guvernului. Traian Băsescu n-a făcut niciodată declarații întâmplătoare”, arată la rândul său politologul Cristian Pârvulescu.
De la sentimentalul Căline, la instituționalul Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu
Dar, deși mutat la Cotroceni, Traian Băsescu nu era președinte. El era comandant. Nu al unei nave mici numită Biruința, ci al unei țări mari numită România. Și chiar dacă dăduse demult uniforma albă de marinar pe costumul negru de politician, năravul de lup de mare nu-l lăsase la malul mării, ci îl luase cu el pe malul Dâmboviței.
“Am fost în tinerețe comandant de navă, acolo am văzut ce înseamnă puterea absolută. Mie mi-e foarte greu să conduc o structură în mod democratic”, se confesa Traian Băsescu pe vremea când încă mai avea răbdare cu presa.
La începutul lui 2005, Traian Băsescu a fost pentru scurtă vreme lider absolut. PSD-ul era paralizat de înfrângere, încă se mai auzeau vaietele bocitoarelor în curtea social-democraților din Kiseleff.
Alianța D.A., pe de altă parte, încă nu se trezise din beția câștigării puterii. Doar lui Traian Băsescu stomacul tare îi păstra mintea limpede. A ordonat alegeri anticipate, iar Alianța a început să facă noi planuri electorale. I-a cerut lui Călin să demisioneze, iar premierul a promis că demisionează.
"Ce vă pot spune cu certitudine este că nici Călin Popescu Tăriceanu și niciun alt ministru nu se va crampona de funcție dacă nu vor putea îndeplini programul Alianței", îi asigura Traian Băsescu pe cei 22 de milioane de români.
În acea perioadă de început de mandat președintele a jucat în registru major: conducea ședințe de Guvern, îi făcea praf pe miniștrii care se ocupau de criza aviară, gestiona inundațiile de la televizor, supraveghea personal construcția podurilor și deblocarea drumurilor. Perioada romantică s-a încheiat brusc pe 19 iulie 2005, când prim-ministrul Tăriceanu a anunțat marea răzgândire: și-a revocat decizia irevocabilă de a demisiona din funcție.
“Natura dezlănțuită a lovit fără precedent poporul… Nu este momentul abandonului… Un conducător curajos nu-și abandonează poporul… Să arunce cu piatra în mine cel care ar fi făcut altfel în aceste moment”, s-a justificat, pompos și scorțos, premierul Tăriceanu.
Președintele nu s-a obosit să-i răspundă. A pus biroul de presă să redacteze un comunicat prin care anunța că a luat notă. Jumătatea de an de dragoste tocmai se terminase. Începeau anii de război.
De ce s-a răzgândit atunci Călin Popescu Tăriceanu?
„Cred că explicația este destul de simplă: a fost cumpărat pur și simplu de PSD cu arme și bagaje și împreună cu prietenul lui, Patriciu. Ei n-au vrut, de fapt, să fie împreună cu PD-ul, cu Băsescu, ei au vrut să fie cu PSD-ul. Patriciu în 2004, între cele două tururi de scrutin, încă susținea că ar fi bine ca PNL să fie un partid balama. De fapt, el voia să fie un partid asociat PSD-ului”, Andrei Cornea
“De fapt, Traian Băsescu urmărea să-și constituie un guvern prezidențial și nu doar o majoritate prezidențială, un guvern care să răspundă comenzilor președintelui”, Cristian Pârvulescu
Divide et impera
A făcut repede un calcul machiavelic în urma căruia câteva dintre propriile principii au fost revizuite prin părțile esențiale. Toate gurile de tun au fost îndreptate spre Palatul Victoria și spre PNL.
”Nu este aberant să-ți ataci propriul guvern ca președinte. Este constituțional”, s-a justificat Traian Băsescu.
Trecuseră opt ani de când același Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor, se arăta indignat de criticile președintelui Emil Constantinescu la adresa prim-ministrului Victor Ciorbea:
„Președintele care pune în mâna unui om mandatul de prim-ministru și-i dă posibilitatea să formeze guvernul are obligația morală ca în momente de criză, dacă nu-l ajută pe premier, măcar să nu-i submineze autoritatea”, spunea Traian Băsescu în 1997.
Crearea partidului prezidențial nu a fost însă o idee abandonată. Dacă nu s-a putut prin fuziunea dintre PNL și PD, s-a trecut la soluția de rupere a Partidului Liberal și contopirea aripii disidente cu Partidul Democrat. Vârf de lance – Theodor Stolojan, „dragă Stolo”, vindecat între timp de oboseala acută care storsese celebra lacrimă-combustibil electoral, într-o zi de început de octombrie 2004.
"Cu mâna" lui Theodor Stolojan, Traian Băsescu și-a asigurat multiple mișcări politice.
Theodor Stolojan era consilier prezidențial în 2006 când, după un an de gherilă de partid, a fost exclus din PNL pe motiv de sabotaj sistematic. Plutonul de execuție a fost constituit la ordinul lui Tăriceanu, iar din lotul de partizani azvârliți peste zid făcea parte și Valeriu Stoica. Doi foști președinți ai PNL rași dintr-un foc pentru că voiau să împacheteze partidul și să-l agațe la reverul prezidențial.
Cinci zile mai târziu, disidenții excluși anunță înființarea Platformei Liberale. A urmat schema clasică: Stolojan demisionează de la Cotroceni, platforma se transformă în partid, 30 de parlamentari PNL migrează spre noua formațiune politică, PLD.
Izbitor de asemănătoare rețeta urmată șapte ani mai târziu cu încercarea lui Traian Băsescu de a rupe PDL: mai mulți consilieri prezidențiali pun bazele Fundației Mișcarea Populară, consilierii demisionează, mișcarea se tranformă în partid, mai mulți senatori, deputați și aleși locali ai PDL pleacă la noua formațiune.
„Traian Băsescu a avut o relație personalizată și tensionată cu partidele, nu o relație instituționalizată. Proiectul lui era de a construi un partid puternic al așa-numitei drepte și din acest punct de vedere era nevoie de o fuziune între PD și PNL. Traian Băsescu nu a reușit să-și ducă planul la îndeplinire. Nu a creat partide puternice. Sigur, a delegitimat partidele politice, dar aici problema nu e a lui Traian Băsescu, ci a partidelor care s-au delegitimat din cauza incoerenței în relația lor cu societatea”, Cristian Pârvulescu
Bilețel de papagal: dragă Traiane
După aderarea europeană, odată granița trecută doar cu buletinul, nu mai exista nicio piedică în fața caftelii politice.
Seara de joi, 11 ianuarie 2007 nu anunța nimic spectaculos. La singurele două televiziuni de știri din România dezbaterile reîncepeau să prindă viață după sărbătorile de iarnă. În studioul Antenei 3 însă, o prezență insolită: Elena Udrea, fosta șefă a cancelariei prezidențiale, care își amintește brusc că pe vremea când sorta corespondența președintelui – adică în urmă cu vreo doi ani – a văzut un răvășel trimis de prim-ministrul Tăriceanu.
“Era un bilet mai mare decât o carte de vizită, de culoare roz sau galbenă, sau ceva asemănător, având un antet pe care se putea citi Primul Ministru și era scris și semnat de mână”, Elena Udrea în ianuarie 2007
Dar dacă în acea seară fatidică Elena Udrea nu era foarte sigură ce culoare avea bilețelul, ea își amintea perfect conținutul: rugăminte din partea premierului ca președintele să intervină la Parchet în favoarea omului de afaceri Dinu Patriciu, anchetat în dosarul Rompetrol.
A doua zi, Tăriceanu reacționa:
„Este o pură făcătură. Este ca și cum eu i-aș cere lui Dracu să vorbească cu Dumnezeu să mă pun bine pe lângă el. Duduile astea blonde, care fac declarații așa, nu mă interesează.”
Traian Băsescu a așteptat reacția lui Tăriceanu, apoi a ieșit la atac: a confirmat informația dată cu o seară înainte de Elena Udrea și a ordonat scotocirea arhivei Palatului Cotroceni. Bilețelul a fost găsit cinci zile mai târziu, iar conținutul său a fost făcut public chiar de la tribuna Palatului Cotroceni:
Dragă Traiane,
1. Îți trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc.
2. Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect?
Aruncarea pe piață a bilețelului era prima “nucleară” detonată în mandatul de președinte al lui Traian Băsescu. Unda de șoc a exploziei încă se mai resimte.
„Aici pentru mine e un lucru greu de înțeles. Pot să înțeleg foarte bine că președintele a vrut să evite ca această poveste cu bilețelul zis roz să iasă în public prea devreme. Poate că întâi a mai sperat că mai găsește o soluție cu Tăriceanu, apoi imediat urma să intrăm în UE și trebuia menajată un fel de antantă superficială”, Andrei Cornea
„Tensiunile dintre Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu existau deja, iar scandalul bilețelului roz nu a făcut altceva decât să le expună mediatic. Altfel spus, semnele acestei crize erau mai vechi, încercarea lui Traian Băsescu de a obține demisia lui Tăriceanu era mai veche, nu a reușit să o provoace și atunci a încercat să introducă cât mai multe elemente de compromitere a lui Tăriceanu pentru a-i delegitima guvernarea”, Cristian Pârvulescu
Spune-i DA și spune-i PA
“Arestările de vineri seara” începuseră să devină realitate, fără a mai fi nevoie ca cineva, în afară de Justiție, să creadă în ele.
La doar câteva săptămâni de la devoalarea misivei trimise de Călin Popescu Tăriceanu lui Traian Băsescu, au fost demarate procedurile de suspendare din funcție a șefului statului. În Parlament a fost votată o comisie, condusă de Dan Voiculescu, și care avea misiunea să inventarieze ieșirile președintelui din decorul constituțional.
Toate amorurile proprii rănite au fost consemnate în raportul comisiei sub titulatura de fapte grave prin care s-au încălcat prevederile Constituției. Voiculescu nu i-a putut ierta lui Traian Băsescu eticheta de soluție imorală (din care cauză schimbase numele partidului din umanist în conservator) și a notat în rechizitoriu prima încălcare a Constituției: jignirea partidelor politice.
Tăriceanu și-a trecut și el pe listă ofensele suferite: participările președintelui la ședințele de Guvern. Adrian Năstase, care deja începuse să fie din ce în ce mai mic – după pierderea partidului, fusese detronat și de la președinția Camerei Deputaților - și-a pus mazilirea pe seama încălcării de către Traian Băsescu a Constituției.
Acuzația de un comic caragialesc este însă aceea prin care i se impută lui Traian Băsescu faptul că l-a numit pe Călin Popescu Tăriceanu prim-ministru. Acuzația fost susținută fără dubii de premierul Tăriceanu și votată cu convingere de deputatul Tăriceanu.
În Parlament se conturase deja o majoritate alternativă. Pentru a-și păstra fotoliul de prim-ministru, chiar în condițiile scoaterii pe tușă a PD, Tăriceanu a aruncat PNL în brațele PSD. Democrații au fost eliminați din guvern pe 1 aprilie 2007, iar liberalii au rămas la putere, deși în Parlament aveau doar 20%. Restul procentelor veneau, conform contractului, de la PSD.
Nu a contat că înșiși judecătorii Curții Constituționale nu au găsit încălcări grave ale Constituției săvârșite de președinte. Pe 19 aprilie 2007 noua majoritate parlamentară constituită în jurul PNL – PSD a votat suspendarea din funcție a președintelui României. Un vot copleșitor – 322 pentru.
Traian Băsescu nu s-a dus în Parlament în acea zi. A privit la televizor ședința senatorilor și deputaților, nu înainte de promite că „în maxim 5 minute voi demisiona din funcție” în cazul unei suspendări. La fel ca Tăriceanu în 2005, Băsescu s-a răzgândit în 2007 ca să “nu accentuez și să nu prelungesc criza politică”.
„Băieți, ne vedem la referendum peste 30 de zile”, le-a transmis Traian Băsescu celor 322 de parlamentari.
„Spune-i DA și spune-i PA” a îndemnat liderul PSD, Mircea Geoană, poporul. Dar poporul avea încă răbdare cu Băsescu. Șase milioane de români au votat pentru rămânerea în funcție a președintelui, cu aproape un milion mai mulți decât în 2004.
„Suspendarea era o idee care circula, inclusiv în mass-media, încă din decembrie 2004. S-au gândit la suspendare tocmai pentru că era cât se poate de previzibil că Traian Băsescu nu va forma un guvern al PSD, chiar dacă majoritatea parlamentară aparținea PSD. În momentul acela, mă rog, PSD, conservatorii și maghiarii constituiau o majoritate”, Cristian Pârvulescu
„Eu ce nu înțeleg este prima suspendare, pentru mine rămâne un mister. De ce? Pentru că era sigur că va eșua. Toate sondajele arătau că președintele are un imens ascendent în acel moment. A fost o victorie zdorbitoare, era evidentă, se știa asta. Nu înțeleg de ce s-au raliat în chestia asta PSD și Voiculescu și Tăriceanu. Până și maghiarii au ajuns și ei în această companie, jucând pe o carte de la început dezastruoasă și slăbindu-și până la urmă puterea. Un eșec care i-a înghițit”, Andrei Cornea
Vot original într-o democrație originală
A vrut să reteze dintr-un singur DA sforile prin care parlamentarii erau manevrați de șefii partidului. După succesul de la referendum, puterea i se urcase la cap mai mult ca niciodată. Era convins că poate dezlega orice nod gordian prin apelul la popor. Votul uninominal, o idee mai veche, a fost readus în actualitate de Traian Băsescu în chiar ziua reconfirmării în funcție.
Sub cupola Asociației Pro Democrația se conturase o nouă variantă de alegere a parlamentarilor: jumătate să fie aleși prin metoda britanică de tip câștigătorul ia totul, iar cealaltă jumătate prin metoda tradițională a reprezentării proporționale. Traian Băsescu voia însă o metodă mai clară – vot majoritar în două tururi, ca la primari: cine nu câștigă din prima cu peste 50%, intra în turul doi alături de următorul clasat.
Președintele a făcut apel la popor la finalul lui 2007, organizând un referendum pentru introducerea votului uninominal în aceeași zi cu alegerile europarlamentare. De această dată însă, poporul l-a dezamăgit: abia un sfert dintre români s-au prezentat la urne, iar consultarea populară a fost invalidată.
Traian Băsescu pierdea, adversarul – partidele și Parlamentul – triumfa. Mai pierdea însă cineva: România se pricopsea cu un sistem de vot unic în lume, un cocktail de uninominal și proporțional, care la alegerile din 2012 a trimis în forul legislativ un număr record de aleși, aproape 600. Democrația originală, forjată la începutul anilor ’90 sub pulpana lui Ion Iliescu, primea în 2008 un sistem electoral pe măsură.
După alegerile legislative din 2012 România are un parlamentar la fiecare 32.385 de locuitori.
„Conflictul dintre Traian Băsescu și Parlament a început odată cu suspendarea din 2007. Aici, eu cred că Băsescu a făcut câteva erori. Adică el a jucat, totuși, prea scurt, deși în general n-a fost miop, dar aici, în câteva cazuri, a fost miop. De exemplu chiestia cu uninominalul. Dacă s-ar fi făcut așa cum voia el, păi acuma PDL nici nu exista în Parlament, iar PNL era mult mai slab decât este. Era un dezastru total”, Andrei Cornea
„Traian Băsescu, fiind conflictual, și-a dorit un sistem electoral care să favorizeze conflictul, sperând, ca de fiecare dată, că majoritatea va fi de partea lui. Parlamentul era un dușman la îndemână, incapabil să se apere, divizat, împărțit între partide, într-o societate în care nu există o cultură politică a parlamentarismului, în care partidele sunt considerate corupte, deci în care era foarte ușor să identifici astfel inamicul”, Cristian Pârvulescu
Guvernarea PDL – PSD, “la situații excepționale, soluții excepționale”
Pentru prima oară în istoria post-decembristă, jumătatea dreaptă a FSN depășise jumătatea stângă. PDL a obținut 166 de mandate de parlamentari, iar PSD doar 163, deși primise cu 90.000 de voturi în plus.
Președintele jucător a mizat atunci pe ambiguitatea singurei cărți pe care o putea pune pe masă: Constituția. Legea fundamentală prevede că “președintele desemnează candidatul la funcția de prim-ministru de la partidul care a câștigat alegerile”. A câștiga alegerile înseamnă a avea majoritatea absolută. Asta nu mai era însă scris în Constituție.
Încep negocierile. PNL este întrebat dacă vrea la guvernare, dar Călin Popescu Tăriceanu, deși clasat pe locul trei, pune condiții: să fie în continuare prim-ministru.
Alternativa era PSD, dar aici trebuia negociat. Ca să câștige timp, Traian Băsescu îl scoate de la naftalină pe Stolojan, pe care îl desemnează candidat la funcția de prim-ministru. Singurul care simte ceva în neregulă este "bătrânul edec" Ion Iliescu:
“Desemnarea lui Theodor Stolojan pentru postul de premier reprezintă un semnal de alarmă în legătură cu intențiile reale ale șefului statului”, decembrie 2008, Ion Iliescu.
Ca un făcut, Stolojan renunță după cinci zile. Fără lacrimi de această dată.
Exact la țanc, pentru că PDL-ul lui Boc semnase deja Parteneriatul pentru România cu PSD-ul lui Geoană. Liderul social-democrat primise ca omologul său democrat-liberal să conducă Guvernul, în vreme ce el urma să fie instalat la șefia Senatului.
Traian Băsescu jubila:
„L-am ales pe Emil Boc (n.r. pentru funcția de premier) pentru că este președintele partidului care a obținut cele mai multe mandate în Parlament”. Toată lumea părea mulțumită.
„Este un compromis rațional”, justifica Emil Boc.
„La situații excepționale, soluții excepționale”, se bucura și Mircea Geoană.
În seara zilei de 22 decembrie 2008, la ora 20 și 30 de minute, guvernul PDL – PSD condus de Emil Boc depunea jurământul de credință la Palatul Cotroceni. Se împlineau exact 18 ani de când FSN-ul lui Ion Iliescu ocupase culoarul puterii lăsat gol de Nicolae Ceaușescu.
„Asta-i viața, ea nu stabilește relații definitive și nici irevocabile între politicieni", constata Traian Băsescu.
„A fost o capcană întinsă de Traian Băsescu în care PSD a căzut prin intermediul unor oameni din interior care aveau tot interesul să își protejeze pozițiile pe care le aveau – baroni locali – care au preferat negocierea cu Traian Băsescu pe deasupra lui Geoană, obligându-l pe Geoană, care n-a înțeles pericolul, să facă acest lucru. Practic i-a dat întreaga putere lui Traian Băsescu prin numirea lui Boc prim-ministru. A fost o eroare strategică a PSD, care a pierdut alegerile prezidențiale, câștigând doar nouă luni de guvernare, fără multe avantaje. Eroare pe care nu sunt convins că astăzi o înțeleg foarte bine cei din PSD. În 2008, Traian Băsescu n-a făcut decât ca într-o situație politică complicată să găsească o formulă care i-a maximizat șansele de a fi reales președinte”, Cristian Pârvulescu
„A fost o coaliție între doi parteneri care nu se gândeau decât cum să câștige unul în defavoarea celuilalt, fiindcă urmau alegerile prezidențiale. A fost o coaliție care n-avea cum să dureze. Toată lumea știa că nu va dura mai mult de alegerile prezidențiale. Întrebarea era dacă va dura și până atunci”, Andrei Cornea
Prima moțiune de cenzură adoptată din istoria republicii
Criza economică lovise deja România cu putere, iar tirul criticilor social-democrate l-ar fi ținut pe Traian Băsescu în tranșee tot anul electoral 2009. PSD, care fusese formal partid de opoziție până la finalul lui 2008, avea suficientă muniție. “Ține-ți prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape”, zice o vorbă din popor. Iar lui Traian Băsescu încă îi plăcea poporul.
Social-democrații erau conștienți de situație, așa că au ales să aplice o altă vorbă populară – „și cu buzele unse și cu slănina în pod”. Au avut o primă tentativă de a ieși de la guvernare în iunie 2009, dar s-au autoconvins că atât “țâști-bâștiul ăsta de Boc”, cât și „tâmpitul de Berceanu” sau Videanu „care și când respiră vrea să facă bani” mai pot fi suportați câteva luni.
„Dați, mă în ei, că sunt vraiște. Hai să-i atacăm!”, își îndemna Mircea Geoană partidul. Doar trei luni au mai apucat să-și facă jocul, pentru că într-o zi de joi, 1 octombrie 2009, s-au dat singuri afară de la masa puterii. Motivele: Marian Vanghelie, DGIPI și Ministerul de Interne.
Cinci zile mai târziu, prietenii abandonați ai social-democraților, liberalii, au introdus moțiune de cenzură împotriva Guvernului Boc. Documentul avea ceva de editorial decupat dintr-o gazetă de sport:
„Sunteți cât o echipă de fotbal. Dar jocul dumneavoastră se poartă împotriva României. Antrenorul de la Cotroceni vă conduce în ofensiva împotriva a 22 de milioane de cetățeni români... Sunteți ‘11 împotriva României!’... Nu doar că veți pierde, veți ieși huiduiți de pe teren… Este momentul fluierului final!”
Calcul ironic sau coincidență, prima moțiune de cenzură adoptată în istoria celei de-a doua republici a fost votată într-o zi de marți 13, puțin după orele amiezii.
Guvernul Boc a fost demis, dar a rămas în funcție. PNL și PSD l-au adus de la Sibiu pe Klaus Iohannis, dar Traian Băsescu nu i-a dat bilet de intrare la Palatul Victoria. România se afla într-unul dintre cele mai proaste momente ale sale: în plină criză economică, fără guvern și cu un președinte aflat la final de prim mandat. Totul depindea de cine va fi ales la Palatul Cotroceni.
“Am învins! Mihaela, dragostea mea…”, țopăia Mircea Geoană în curtea PSD în momentul închiderii urnelor din 6 decembrie 2009. Traian Băsescu îi răspundea râzând din poarta PDL: “Un fleac, i-am ciuruit!” Restul e istorie.
Interesul național al generalului de intendență
Și totuși, aliații nu erau suficienți. Chiar și alături de UDMR și de minorități, Traian Băsescu nu putea impune un guvern care să reziste opoziției PNL – PSD. Atunci a scos președintele un nou as din mânecă – interesul național.
Era o carte pregătită din timp. Pro memoria: pe 9 ianuarie 2009, Gabriel Oprea, proaspătul ministru de interne al guvernului PDL - PSD, îl numește la șefia DGIPI, serviciul secret al Internelor, pe Virgil Ardelean. Fusese o numire pe care PSD, partidul lui Oprea, o respinsese (de altfel, tot DGIPI va fi și pretextul destrămării coaliției PSD – PDL în octombrie 2009).
Măsurile luate de liderii social-democrați au fost rapide și drastice: pe 12 ianuarie 2009, deci trei zile mai târziu, lui Gabriel Oprea îi este retras sprijinul politic (decizie luată aproape în unanimitate, s-au abținut doar Victor Ponta, finul lui Oprea, și Marian Sârbu, unul dintre apropiații acestuia).
"Șef al mafiei personale a lui Adrian Năstase", Traian Băsescu despre Gabriel Oprea în 2004.
Pe 13 ianuarie, Gabriel Oprea demisionează din funcția de ministru de interne, precizând că în instituția pe care a condus-o vreme de trei săptămâni „nu se face o politică de grup, ci politica interesului național”. Miercuri, 14 ianuarie, Oprea demisionează și de la șefia PSD Ilfov, iar joi, 15 ianuarie, părăsește cu totul partidul.
Vineri, 16 ianuarie 2009, demisionează din PSD, în semn de solidaritate cu Oprea, și primarului orașului Voluntari, Florentin Pandele (fost căpitan de cursă lungă, fost coleg de-al lui Traian Băsescu la NAVROM).
Alte două demisii grele urmează în PSD: Cristian Diaconescu, fost ministru al Justiției în cabinetul Năstase și contracandidatul lui Victor Ponta la șefia PSD și Marian Sârbu, fost ministru al Muncii. În paralel, mai mulți senatori și deputați părăsesc Partidul Social Democrat și se alătură grupului independenților (viitor UNPR) creat în jurul lui Gabriel Oprea. Demisiile au continuat pe tot parcursul lui 2009, iar parlamentarilor PSD li s-au adăugat și aleși de la PNL.
Așa s-a ajuns în situația ca, pe 23 decembrie 2009, Traian Băsescu, ales pentru încă cinci ani în funcția de președinte, să-și poată numi guvernul dorit condus de premierul perfect: Emil Boc. Oastea de strânsură a generalului Oprea număra deja nu mai puțin de 24 de parlamentari, mai mult decât suficient pentru a asigura majoritatea.
Rețeta seamănă până aproape de identificare cu tentativa lui Traian Băsescu din 2006 de a rupe PNL: demisii la vârf, crearea unui nou partid, atragerea de parlamentari. În 2006 tsunamiul politic lovise PNL, în 2009 a zguduit PSD.
Fidelitatea lui Gabriel Oprea era răsplătită generos: fotoliul de ministru al Apărării și cea de-a patra stea de general pe umăr.
“Sigur că putem numi UNPR a doua soluție imorală. Uneori, în politică mai ales, scopul scuză mijloacele. Până la urmă, nu e ăsta lucrul cel mai grav pe lumea asta. Există partide și politicieni care joacă acest joc. În fața alegătorilor nu reușesc de unii singuri, dar reușesc în astfel de combinații. Nu e foarte frumos, nu e un partid prea nobil, dar cred că nu-i lucrul cel mai grav din politică românească”, Andrei Cornea
„UNPR a apărut oferind protecție o perioadă îndelungată celor care au aderat acolo, personaje nu tocmai onorabile din PSD. A apărut pentru a asigura susținere guvernului, dar cu o astfel de susținere guvernul nu avea cum să ducă la bun sfârșit o mare politică reformatoare pentru că era practic dependent de această majoritate artificială pe care a avut-o”, Cristian Pârvulescu
Reforma statului peste capul Parlamentului
După zece ani și după ce ajunsese de la șefia Capitalei la președinția țării, își vedea visul împlinit. Avea un guvern docil, condus de un premier ascultător și susținut de un Parlament cuminte. Situația permitea acum ca reformele să fie dictate, nu legiferate.
Emil Boc a doborât multe recorduri în cei trei ani cât a fost prim-ministru. A adoptat nu mai puțin de 13 legi prin procedura angajării răspunderii guvernului, adică fără a fi dezbătute și votate în Parlament. Cei șapte prim-miniștri post-decembriști de dinaintea lui nu reușiseră în 20 de ani această performanță.
Lui Emil Boc i-a plăcut și guvernarea prin Ordonanțe de Urgență, o altă metodă de a legifera fără dezbatere parlamentară. În cei trei ani cât a condus Guvernul României a adoptat nu mai puțin de 381 de astfel de acte normative. Practic toate domeniile importante, de la justiție, la educație, la salarii, pensii și dialoog social au fost reformate prin dictat.
“Statul a lucrat mai mult în favoarea lui decât în slujba cetățeanului. Acum nu mai putem amâna. 20 de ani a fost de ajuns. Acum este timpul faptelor”, își justifica prim-ministrul Boc acțiunea de reformare fără legiferare.
Așa a fost schimbată legea educației prin care copiii nu mai erau “puși să memoreze, ci îndemnați să gândească mai mult, să facă singuri corelațiile, să găsească singuri soluțiile”. În aceeași zi a fost adoptată și legea salarizării unitare, care “reduce decalajele nejustificate și imorale din sistemul bugetar”.
Anunțul tăierii salariilor cu 25% și a pensiilor cu 15% a fost cel care i-a retezat lui Traian Băsescu ultimele parâme care-l țineau ancorat de popor. Măsurile au fost preluate, sub formă de legi nedezbătute de Parlament, de același Emil Boc.
Doar Curtea Constituțională a putut stăvili atunci, și numai pe jumătate – prin interzicerea diminuării pensiilor – elanul unui executiv a cărui bicefalitate se contopise la Palatul Cotroceni.
Ce nu a necesitat angajare de răspundere, s-a făcut prin Ordonanțe de Urgență. În cele 1144 de zile cât a stat în fruntea guvernului, Emil Boc a emis câte un astfel de act normativ la fiecare trei zile.
“Singurul guvern prezidențial pe care l-am avut este Guvernul Boc 3, cel de după decembrie 2009. Un guvern care a fost atât de surprins de inițiativele președintelui, încât nici măcar nu le-a cunoscut. De exemplu celebra declarație din mai 2010 privind reducerile salariale a fost făcută fără o comunicare cel puțin cu guvernul, nu știu dacă cu prim-ministrul s-a făcut. Miniștrii mi-au spus că au fost surprinși de acele declarații. A fost o provocare la adresa unui guvern care nu se putea opune”, Cristian Pârvulescu
În trei luni cad două guverne
În scenariul optimist, președintele se vedea jucând până la finalul partidei, în 2014, alături de generația de aur a democrat-liberalilor. Credea că dacă va schimba căpitanul, pe Emil Boc, va reuși să-și salveze echipa după meciurile electorale eliminatorii din 2012.
Așa a început Traian Băsescu încă din 2010, imediat după implementarea măsurilor de austeritate, munca la acțiunea de convingere a lui Emil Boc să demisioneze din funcția de prim-ministru. Persuasiunea s-a transformat însă curând în presiune, cu Elena Udrea în rol de cal troian atât în guvern, cât și în PDL.
Scânteia pretextului schimbării a aprins-o, într-un final, chiar președintele, în ianuarie 2012, când i-a bătut obrazul în direct la TV lui Raed Arafat pentru că nu era de acord cu proiectul noii legi a sănătății.
Intervenția președintelui a scandalizat opinia publică. Lumea a ieșit în stradă, dar ceea ce începuse ca un protest spontan a prins în curând aspecte cronice. Prin lentila camerelor de televiziune sutele de manifestanți păreau mii, iar când pulanele jandarmilor au pătruns la Universitate, totul a căpătat dimensiuni apocaliptice.
Emil Boc a demisionat. Traian Băsescu invită Opoziția să formeze Guvernul, dar Victor Ponta refuză să preia mandatul de prim-ministru. Soluția președintelui a fost să-l numească la Palatul Victoria pe șeful SIE, Mihai Răzvan Ungureanu.
Avea să fie însă cel mai scurt mandat de șef al guvernului din istoria României: doar 78 de zile. “Another one bites the dust”, consemna publicația britanică The Economist demiterea Guvernului Ungureanu.
“Băsescu ar fi vrut să-l determine pe Boc să demisioneze mai devreme. Ideea era că Boc își tocise foarte rău popularitatea din pricina măsurilor de austeritate. Planul președintelui era să păstreze puterea până la parlamentarele din 2012. Planul nu era rău, dar Boc, se pare că, și nu știm exact de ce, n-a vrut. De-abia manifestațiile din 2012 au fost un pretext pentru demisie. Ar fi fost bine dacă s-ar fi făcut această schimbare, chiar și cu Ungureanu, mai devreme”, Andrei Cornea
“Traian Băsescu știa că e mai bine să candideze din opoziție decât de la putere. Eu îl bănuiesc că a retras o parte din sprijin. Retragerea unor voturi în favoarea lui Mihai Răzvan Ungureanu este și operațiunea lui Traian Băsescu. Să nu uităm că în aceeași zi în care guvernul cade, Victor Ponta este numit prim-ministru. Dacă ar fi fost o surpriză, ar fi trebuit să fie și o minimă rezistență, să încerce și alte variante. Or nu, părea să fie o solușie bună pentru a recupera o parte din votul pierdut”, Cristian Pârvulescu
Copilotul ajunge la volanul guvernului
Alianța dintre liberali și sociali democrați a consfințit faptul că orice combinație este posibilă pe scena politică românească, dincolo de doctrine și de incompatibilități ideologice.
La mai puțin de un an și jumătate de la înființare, USL accede la putere. În chiar ziua demiterii prin moțiune de cenzură a Guvernului Ungureanu, Victor Ponta este desemnat candidat la funcția de prim-ministru de Traian Băsescu.
Graba președintelui de a-l instala pe “copilotul care nu e în stare să conducă o mașină” la cârma guvernului a părut multora suspectă. Dubios a fost și votul de la moțiunea de cenzură, care a fost adoptată cu multe bile negre băgate în urnă de parlamentarii din arcul guvernamental.
Prima acțiune majoră a noului Guvern Ponta a fost aplicarea strategiei Voiculescu: suspendarea din funcție a președintelui. A fost o operațiune blitzkrieg care a luat prin surprindere scena politică, opinia publică și cancelariile străine. A fost o acțiune în patru pași și care s-a desfășurat pe parcursul a patru zile.
| Ziua | Data | "Operațiunea suspendării" |
|---|---|---|
| 1 | 3 iulie | Majoritatea USL din Parlament îl revocă din funcție pe Avocatul Poporului (n.r. singurul care poate ataca Ordonanțele de Urgență ale Guvernului la Curtea Constituțională). |
| În aceeași zi au fost schimbați din funcții și președinții Parlamentului, Vasile Blaga și Roberta Anastase. | ||
| 2 | 4 iulie | Cererea prinvind suspendarea președintelui este depusă în Parlament. |
| Între timp, Guvernul a adoptat o Ordonanță de Urgență prin care interzicea Curții Constituționale să se pronunțe asupra hotărârilor Parlamentului (n.r. demiterile lui Vasile Blaga și a Robertei Anastase se făcuseră prin hotărâre a Parlamentului și singura instanță care putea spune NU era Curtea Constituțională). | ||
| 3 | 5 iulie | Guvernul adoptă o Ordonanță de Urgență prin care modifică legea referendumului astfel încât președintele suspendat să poată fi demis cu jumătate plus unu din voturile celor care se prezintă la urne (n.r. nu doar cu jumătate plus unu din totalul alegătorilor). |
| 4 | 6 iulie | Președintele Traian Băsescu este suspendat din funcție. |
Strategia USL păruse una excelentă din punct de vedere politic. Modificaseră legile în propriul folos, decapitaseră instituțiile potrivnice, numiseră oameni în posturi cheie, reduseseră competențele Curții Constituționale.
Un singur detaliu le-a scăpat și acel detaliu l-a menținut pe Traian Băsescu în funcție: cvorumul la referendum. Legea prevedea că pentru a fi validată consultarea populară, la urne trebuie să se prezinte jumătate dintre alegători. Traian Băsescu și PDL și-au îndemnat simpatizanții să stea acasă, iar urmarea a fost că, deși șapte milioane și jumătate dintre cei care votaseră i-au spus adio președintelui, referendumul a fost invalidat de Curtea Constituțională. Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni, USL a câștigat zdrobitor alegerile parlamentare, Victor Ponta a fost numit încă o dată prim-ministru.
“Nu m-am îndoit niciodată că e ceva acolo sus care mă protejează”, spunea Traian Băsescu.
“Logica a fost foarte clară la cea de-a doua suspendare. USL a fost la un pas să câștige, era o susținere a populației, planul era bine făcut, așa, la prima vedere. A fost evident, probabil, inițiativa lui Crin Antonescu, care era disperat că Ponta și-a realizat obiectivul, iar el nu și se gândea că doi ani de zile sunt lungi. Sigur, ațâțat și de Voiculescu. Totul avea o logică. Ponta însuși se pare că la început nu era prea convins, după aia a izbucnit chestia cu plagiatul, s-a enervat. Deci totul avea o logică, nu ca în 2007”, Andrei Cornea
Adio PD, adio PDL! Moștenirea PMP
Vreme de opt ani fusese locomotiva care trăsese Partidul Democrat de la 7%, cât avea în 2000, la 33% în 2008. După momentul cu salariile și pensiile, locomotiva s-a transformat în piatră de moară. În numai doi ani partidul a ajuns la 16%.
În 2001, la scurt timp după ce preluase conducerea Partidului Democrat din mâinile lui Petre Roman, Traian Băsescu declara: “Mă simt la limita vârstei de care ar mai trebui să stau în linia întâi a politicii românești”. La începutul lui 2013, după ce între timp mai câștigase un mandat de primar general și două de președinte, a anunțat că s-a răzgândit: “Nu mă mai retrag din politică! Am ajuns la concluzia că nu pot fi pensionar”.
Singura problemă era că partidul își pierduse și el răbdarea cu Traian Băsescu și intenționa să îi închida ușa în nas. Ca să nu rămână pe dinafară, președintele a jucat atunci pe mâna celei care “nu m-a trădat niciodată”. Dar bluful Elena Udrea-șefă PDL a fost o carte pierzătoare. Atunci s-a produs ruptura.
“Are o rezistență fizică incredibilă. Este un om pragmatic și extrem de loial”, august 2014, Traian Băsescu
“Adio PD, adio PDL! Noi azi ne-am despărțit definitiv. Luați-vă drumul vostru, iar eu îl am pe al meu”, le transmitea Traian Băsescu democrat-liberalilor într-un video-selfie postat pe Facebook în seara zilei de 23 martie 2013.
Din acel moment s-a dedicat carierei politice a Elenei Udrea. Cu mâinile unor naivi i-a construit un partid, Mișcarea Populară. Înainte de europarlamentare, s-au pozat la malul mării, dar briza a suflat a sărăcie electorală. A susținut-o apoi la alegerile prezindențiale pentru că “are o rezistență fizică incredibilă. Și pentru că este un om pragmatic și extrem de loial”.
Rezultatul a fost previzibil de dezamăgitor. Din milioanele de voturi ale celui care nu a pierdut nicio bătălie electorală din câte a purtat, mai rămâneau în noiembrie 2014 câteva sute de mii rătăcite în poșeta Elenei Udrea. Scuza? Nu mai e nicio scuză. O recunoaște chiar Traian Băsescu:
“Eroarea comandantului este considerată voia domnului. Eroarea președintelui e eroarea lui personală”, octombrie 2005, Traian Băsescu
“Traian Băsescu nu a fost interesat de posteritatea sa și nu lasă o moștenire clară. Lasă moștenirea unei societăți divizate. Își revendică reforma justiției și întărirea statului de drept. Dara dacă ele sunt doar rezultatul unui accident politic, vor dispărea odată cu accidentul politic”, Cristian Pârvulescu
“La foarte mulți oameni, când ajung să dețină foarte multă putere, există o beție a puterii. Puterea e un drog. Un drog foarte afurisit, foarte pervers. Nu cred că a scăpat nici Traian Băsescu. Moștenirile lui Traian Băsescu sunt două: faptul că, prin susținerea lui, s-a produs această revoluție în materie de justiție. Și fermitatea cu care s-a legat de NATO, UE, SUA, în mod clar, fără echivoc, respectându-și toate angajamentele. Aceste două lucruri nu sunt ireversibile”, Andrei Cornea
