VI. Justiție
Ocaua lui Băsescu
Nicio altă temă n-a polarizat, intrigat și mobilizat mai mult România ultimului deceniu decât a făcut-o reforma justiției sub președinția lui Traian Băsescu. Și niciuna n-a separat mai clar opțiunile într-o societate care a așteptat îndelung “procesul tranziției” și într-un sistem legal a cărui schimbare s-a făcut inclusiv cu riscul întoarcerii statului pe dos. Moștenirea în justiție a președintelui-jucător lasă, de aceea, multe zone luminoase și o structură anticorupție net superioară celei existente la preluarea primului mandat, dar și zone gri, marcate pregnant chiar și dupa zece ani de reforme de absența unui sistem legal care să asigure tuturor românilor acces la o justiție de nivel european.
“Cu această ocazie”, nota comunicatul PNA, “i s-a adus la cunoştinţă că s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, fals intelectual în formă continuată şi delapidare.”
Cu doar câteva zile înainte Traian Băsescu oficiase la Primăria Capitalei căsătoria civilă a fiicei sale Ioana cu solistul unei formaţii pop-rock româneşti. Alianţa Dreptate şi Adevăr nu exista încă, urmând să fie înfiinţată la finalul lui septembrie 2003. Iar Parchetul Naţional Anticorupţie abia împlinise un an de zile şi era cel mai tânăr organism al sistemului de justiţie din România.
Problemele cu dosarul Flota ale lui Traian Băsescu nu erau, însă, deloc noi. În aprilie 1996, deputatul Băsescu demisionase din Parlament, invocând renunţarea la imunitate şi punerea la dispoziţia organelor de cercetare ca probe supreme ale nevinovăţiei sale în procesul de înstrăinare a flotei comerciale române.
“Un om cinstit, un comandant aspru, dar drept, care ştie ce este demnitatea şi onoarea”, îşi făcuse singur portretul Traian Băsescu în primăvara anului 1996, în discursul care îi însoţise demisia. La scurt timp, constatându-se că activitatea sa ministerială de la Transporturi, din perioada 1991-1992, nu se soldase cu ilegalități, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Şapte ani mai târziu, însă, într-o altă primăvară, din 2003, dosarul Flota e redeschis prin decizia preşedintelui Ion Iliescu care permite reluarea cercetărilor. Iliescu îşi bazează hotărârea pe evaluările şi propunerile unei Comisii speciale a Palatului Cotroceni din care face parte şi Victor Ponta, şef al Corpului de Control al premierului Adrian Năstase.
Imediat după ce Preşedinţia anunţă încuviinţarea reluării urmării penale pe numele lui Traian Băsescu, liderul Partidului Democrat iese într-o conferinţă de presă furtunoasă, acuzând PNA-ul că este un instrument politic al puterii PSD, iar administraţia prezidenţială că e parte a unei înscenări orchestrate de la Palatul Victoria.
Băsescu spune fără echivoc că a primit informaţii potrivit cărora premierul Năstase le-ar fi indicat unor apropiaţi din PSD că acuzaţiile vor fi retrase dacă Partidul Democrat va accepta o fuziune cu partidul de guvernământ.
Liderul PD nu acceptă, Alianţa D.A. se constituie la scurt timp, iar peste un an şi jumătate Traian Băsescu câştigă cursa electorală prezidenţială, luându-i faţa lui Adrian Năstase. Instalarea la Palatul Cotroceni “îngheaţă” şi judecarea sa în dosarul Flota, care fusese trimis în instanţă în august 2004.
În urmă rămâne ultima frază a comunicatului PNA numărul 127 din 1 august 2003, ziua punerii sub urmărire penală:
“Parchetul Naţional Anticorupţie atrage atenţia învinuitului că multe din afirmaţiile făcute până astăzi în legătură cu procurorii acestei instituţii constituie infracţiuni şi poate fi tras la răspundere penală.”
Fraza îi provocase lui Traian Băsescu reacţii publice virulente încă de la publicarea comunicatului, lăsându-se cu o serie de plângeri penale ale liderului PD la adresa procurorilor pe care îi considera ca acţionând la ordin politic, dar şi cu o cerere de recuzare a anchetatorilor PNA din dosarul Flota. Deşi aproape imposibil de demonstrat, suspiciunea personală a fostului comandant de vas s-a transformat, până în pragul prezidenţialelor din 2004, în suspiciune publică, alimentând percepţia generală că justiţia română era manevrată politic.
“E unul din lucrurile care l-au tras în jos pe Năstase, arătând că justiţia conta ca temă publică, avea impact pentru electorat”, arată politologul Cristian Ghinea, director al Centrului Român de Politici Europene. Iar Traian Băsescu, un politician cu o viziune anti-corupţie slab conturată înainte de 2004, a intuit corect în ce direcţie bătea vântul schimbării.
În ce 10 ani prezidenţiali, nicio altă temă de reformă instituţională nu i-a marcat mai clar mandatele decât cea a justiţiei.
“Cu asta va intra în istorie, ca preşedintele care nu a mai fost înfrânt de sistem, ci dimpotrivă s-a luptat cu sistemul”, Cristina Guseth, director Freedom House România
Puțina zestre a guvernării Năstase
În ziua aceasta de ianuarie din 2005, însă, viitorul e încă departe, iar mai aproape promisiunile din campanie. Dreptate şi adevăr le-a făgăduit românilor Traian Băsescu, plus “ţepe în Piaţa Victoriei”, adică o justiţie nu doar egală pentru toţi, ci mai ales una capabilă să facă ordine în tranziţia adesea lipsită de reguli pe care România o trăise vreme de 15 ani.
Cuvintele preşedintelui răsună în difuzoarele din Piaţa Unirii:
“Acum 146 de ani a apărut povestea cu ocaua, ocaua lui Cuza. Când îl prindeai cu ocaua mică, nu-i mai dădeai nici decoraţii, nu-i mai dădeai nici amnistie, nu-i mai dădeai nici iertare, îi dădeai un singur lucru: legea. România nu are nevoie de altceva decât de respectarea legii, de semeţie, de dreptate, lucruri pe care un popor întreg le aşteaptă. Şi eu vă asigur că le vom face să funcţioneze. Dacă din 1859 încoace tot avem probleme cu ocaua mică şi cu legea, în următorii doi ani trebuie să le rezolvăm şi vă garantez că toate instituţiile statului, cu voie sau de nevoie, vor face ca legea să prevaleze în statul român”, Traian Băsescu, 24 ianuarie 2005
România pe care preşedintele Băsescu o prelua la finalul lui 2004, după patru ani de regim PSD, făcuse timid primii paşi pe drumul reformei justiţiei, sub impactul presiunilor externe. Primele angajamente de reformă fuseseră asumate în 1999 şi vizau introducerea unui nou cod penal, a unor criterii clare de promovare în sistem, dar şi înfiinţarea unui organism dedicat luptei anti-corupţie.
Până la instalarea Guvernului Adrian Năstase, produsă la finalul lui 2000, Bucureştiul semnase deja o multitudine de tratate în domenii legate de combaterea corupţiei sau a crimei organizate. Apoi, în 2002 a apărut în scenă predecesorul actualului DNA, Parchetul Naţional Anticorupţie, acuzat în dese rânduri până în 2005 de ineficienţă, dar şi de implicare în bătălia politică.
Sistemul era, pe de altă parte, ferm gestionat cu o mână politică, din moment ce un raport al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă consemna în 2002 că “structura extrem centralizată a justiţiei din România, cu Ministerul Justiţiei aflat continuu într-o poziţie de putere, lasă instanţele fără posibilitatea reală de a funcţiona, de a avea orice iniţiativă proprie”.
Lista problemelor abia începea. În unele cazuri, implementarea regulilor comunitare fără o evaluare prealabilă a posibilelor consecinţe s-a soldat cu mai multe probleme şi blocaje iscate, decât rezolvate. În alte cazuri, chiar şi acolo unde regulile erau oportune, capacitatea practică a sistemului de a le aplica făcea aproape inutilă implementarea. Finanţarea sectorului de justiţie era la cote atât de scăzute încât mai puţin de jumătate din magistraţi foloseaua computerul în activitatea zilnică.
Mandatul Rodicăi Stănoiu la Ministerul Justiţiei, în Guvernul Năstase, nu i-a lăsat lui Traian Băsescu la instalarea în funcţia prezidenţială nici măcar o strategie funcţională de reformă a justiţiei, deşi standardele interne ale sistemului crescuseră într-o anumită măsură – ca salarizare, număr de personal sau dotare tehnică.
În vara anului 2004, trei prevederi legislative menite să îmbunătăţească organizarea şi independenţa sistemului de justiţie intrau în vigoare, iar la pachet cu modificarea Constituţiei operată în 2003 ofereau fundaţia pentru implementarea unei reforme reale.
Neexistând, însă, un plan concret de strategie şi acţiune, legile n-au ajuns să producă efectele intenţionate, lăsându-i practic moştenire câştigătorului prezidenţialelor din 2004 un sistem cu aşteptări şi nevoi în creştere, dar cu rezultate puţine şi, mai ales, lipsit de un orizont precis. Un sistem care dispunea, totuşi, la începutul lui 2005 de un Parchet Anticorupţie, dar şi de o minimă reglementare a cadrului conflictelor de interese şi declarării averilor din administraţia publică.
"Spunea acum 146 de ani Kogălniceanu: << Fă ca legea să fie deasupra arbitrariului, fă ca legea să fie puternică. >> Astăzi, Uniunea Europeană ne spune nouă: faceţi ca legea la voi să fie puternică", Traian Băsescu, 24 ianuarie 2005
“Dezertori din sistem”
Traian Băsescu împreuna cu Ioan Amarie, primul șef al PNA, ianuarie 2005
De fapt, realitatea e cu totul alta. Pe 7 ianuarie 2005, Ministerul Justiţiei anunţă lansarea unei licitaţii pentru realizarea unui audit independent al strategiei anticorupţie aplicate în perioada 2001-2004.
La iniţiativa lui Traian Băsescu, în noul Guvern Călin Popescu Tăriceanu la Justiţie fusese instalată Monica Macovei, un fost procuror şi avocat militant pentru drepturile omului cu state vechi în sectorul non-guvernamental. O voce extrem de critică la adresa puterii PSD din ultimul mandat al lui Ion Iliescu, Monica Macovei joacă la acest nou început de epocă în justiţie, cot la cot cu preşedintele Băsescu, ceea ce politologul Cristian Ghinea numeşte rolul “dezertorului din sistem”.
Perioada Năstase-Iliescu arătase că, sub impactul presiunii externe, reforma poate produce câteva mecanisme funcţionale, dar nu poate împinge justiţia dincolo de limitele trasate de legiuitorii interni. “Presiune externă fără dezertori interni nu funcţionează. E nevoie de un mix, e nevoie de oameni care să ‘comploteze’ cu UE şi care să pună presiune pe sistem din interior”, susţine Ghinea astăzi, la o evaluare sumară a moştenirii pe care o lasă mandatele lui Traian Băsescu în justiţie.
“Presiunea externă a contat enorm”, crede şi directorul Freedom House România Cristina Guseth, “dar au mai contat şi mulţi alţi oameni din ţară, procurori, judecători, ziarişti, ong-isti”. “Odată”, povesteşte Guseth, “un înalt funcţionar al Comisiei Europene mi-a spus că-i important ca în Romania societatea civilă funcţionează. Dacă întrebi în Romania, o să afli că nici nu există societate civilă”.
“O justiție independentă în corupție”
Profitând de momentul creat, preşedintele Băsescu participă la finalul lui martie 2005 la o şedinţă de guvern în care îşi declară sprijinul total pentru ministrul Macovei, rostind cuvinte dure despre rezistenţa sistemului de justiţie la reformă:
“Nu vom permite o Justiţie independentă în corupţie şi ineficientă. Politicul nu va face nici un pas înapoi pentru curăţarea Justiţiei. Cei care se bat pentru menţinerea unei Justiţii independente în ineficienţă şi în corupţie au greşit adresa. Factorul politic, administraţia de astăzi de la Bucureşti refuză să o lase coruptă şi independentă, să o lase ineficientă şi independentă”, Traian Băsescu, martie 2005
Apoi, nici o jumătate de lună mai târziu, explodează în plin conflictul dintre preşedinte şi Consiliul Superior al Magistraturii. În virtutea prerogativelor sale constituţionale, Traian Băsescu are dreptul să prezideze şedinţe ale CSM, iar în aprilie 2005 o face de două ori. Mesajele şefului statului sunt, în cadrul ambelor întruniri, extrem de dure.
Ședinta CSM din aprilie 2005, la care participă președintele Traian Băsescu și ministrul Monica Macovei
“Există probe concrete că procurori ai PNA îi informează pe inculpaţi să nu se prezinte la audieri pentru că vor fi arestaţi.”
“Trebuie îngustat palierul de acţiune al Parchetul Naţional Anticorupţie, în aşa fel încât acesta să se ocupe de marea corupţie, de acea corupţie pe care nu a atins-o nici o instituţie a justiţiei din România.”
“Un procuror ajuns în Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu mai este eficient la cel mai înalt nivel al Ministerului Public, trebuie să aibă create condiţiile legale să plece şi înapoi, către procuraturile de pe lângă judecătorii sau tribunale. Acesta este unul din motivele pentru care Ministerul Public nu este eficient, pentru că nu are drumul în ambele sensuri.”
“Cred că am ajuns la stadiul la care nu ne mai putem permite nici un fel de risc. Aici nu mai discutăm de rabat, ci de riscul pe care îl transferăm către 22 de milioane de români, dacă se constată că planul de acţiune avizat de Bruxelles nu se realizează în România. Dacă acceptaţi să rămâneţi ca din partea CSM responsabili în planul de acţiune, vă asumaţi responsabilitatea cu funcţia.”
Conflictul ajunge la apogeu în mai 2005, când preşedintele Băsescu mai merge o dată la CSM pentru a anunţa că “legile necesare ajustărilor din justiţie le vom trece prin asumarea răspunderii Guvernului fără să mai întrebăm nici un domn judecător şi nici un domn procuror, nici din CSM, nici de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici de la Curtea Constituţională”.
“Am văzut reticența sistemului la schimbare, am văzut chiar dispreţul, o spun cu toată responsabilitatea, dispreţul unor oameni din CSM pentru interesul naţional în favoarea conservării intereselor lor”, a subliniat şeful statului, decretând că “legile care fac justiţia funcţională nu sunt treaba justiţiei, ci a guvernului şi parlamentului”.
Se putea evita conflictul?
Expertul anticorupţie Codru Vrabie crede că “ciocnirile cu CSM-ul de până-n 2010 au fost inevitabile pentru domnul Băsescu. Acea perioadă a fost benefică pentru progresul reformelor, pentru că atunci s-a dat semnalul că magistraţii sunt independenţi şi nu sunt nevoiţi să răspundă la telefoanele politicienilor. În general, se spune, conflictele impulsionează creativitatea, deci progresul, iar situaţia de-atunci n-a fost cu nimic mai prejos”.
Pe de altă parte, natura conflictuală a preşedintelui şi incapacitatea sa de a transforma circumstanţele conflictului în premise ale unei colaborări şi-au lăsat amprenta şi în relaţia cu CSM-ul de după 2010. Vrabie susţine că abia acele conflicte au fost problematice “pentru că au indicat o oarecare despărţire a domnului Băsescu de agenda reformistă a noii majorităţi din CSM”.
Cristina Guseth e mai blândă cu moştenirea prezidenţială din convingerea că “dacă era mai diplomat, nu ar fi făcut faţă acestui război”, marcat inclusiv de “atacuri imunde dinspre presa deţinută de mogulii cu probleme penale”. Meritul e cu atât mai mare, susţine Guseth, cu cât Traian Băsescu, la rândul său, “vine dintr-un sistem care funcţiona corupt şi avea propriile lui vulnerabilităţi.”
Elena Calistru, fondatoarea Funky Citizens, un ONG care se ocupa cu evaluarea politicilor anticorupţie şi a eficienţei actului de justiţie, nu crede însă că atitudinea conflictuală a preşedintelui a adus alte beneficii “în afara faptului că a atras mai mult atenţia publică asupra subiectului”. “A spune că atitudinea conflictuală este una benefică intră în aceeaşi categorie cu a oferi publicului de televiziune ştiri despre omoruri cu topoare doar pentru că asta prinde la public”, conchide Calistru.
Momentele decisive
Imediat opoziţia depune o moţiune de cenzură, care este respinsă însă de Parlament. La o zi după eşecul moţiunii, 140 de parlamentari PSD depun la Curtea Constituţională o sesizare de neconstituţionalitate. Două zile mai târziu, o sesizare similară este depusă şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Şase zile mai târziu, încă o sesizare de neconstituţionalitate este depusă de 25 de senatori PRM şi PSD. Totul este în van însă: pe 22 iulie 2005 pachetul de legi intră în vigoare prin publicarea în Monitorul Oficial.
“În 2005-2006”, arată Codru Vrabie, “au fost câteva momente importante: angajarea răspunderii Guvernului pe legile privind justiţia şi proprietatea, ordonanţa privind reorganizarea PNA/ DNA, adoptarea celei de-a doua strategii naţionale anticorupţie şi a primei strategii naţionale pentru reforma justiţiei.”
Cristina Guseth de la Freedom House a ajuns să creadă că “mulţi paşi în față s-au făcut în mod aproape miraculos, de o mână de oameni care s-au luptat cu încârdăşiţi în poziţii de putere cu interese uriaşe – Vîntu, Voiculescu, Năstase, Fenechiu, oameni care se credeau intangibili”.
Cui se datorează evoluţia spectaculoasă ?
“Foarte inspiratei numiri a doamnei Monica Macovei la Ministerul Justiţiei, despre care ştim deja că i se datorează preşedintelui. Tot președintele are meritul că nu a acceptat numirea doamnei Lidia Bărbulescu în fruntea ÎCCJ, dar și defectul că a grăbit adoptarea Codurilor exclusiv pentru considerente politice. La fel, are meritul că le-a oferit magistraților garanția independenței, dar și defectul că s-a târguit cu premierul Ponta.”, Codru Vrabie
“Traian Băsescu are un imens merit, pentru că a făcut un lucru: a blocat tentativele de acaparare, şi legale, şi informale. Pe primele le şi putem documenta - cum bloca diverse legi prin care Parlamentul dorea să omoare ANI, de exemplu. Să nu uităm de câte ori aceste instituţii au fost în pericol”, Cristian Ghinea
“Decisivi au fost următorii, că doar oamenii schimbă lumea: Traian Băsescu, Monica Macovei şi Daniel Morar”, Cristina Guseth
“Președintele nu a controlat multe din aceste evoluții. Trebuie înțeles că a fost o conjunctură în care el e cel care a dat drumul la bilă la vale și bila n-a mai putut fi adusă înapoi. Ce este adevărat însă, dincolo de acuzele care i se aduc, este că Băsescu are meritul că l-a apărat pe Daniel Morar ori de câte ori era să fie dat afară”, Alina Mungiu-Pippidi, în volumul “Tranziția. Primii 25 de ani”
“Cu siguranță fără presiunea externă nu eram aici. Dar cel mai important factor și cel mai sustenabil este acela legat de calitatea din ce în ce mai crescută a magistraților. Există o generație nouă de magistrați, tot mai bine pregătiți și tot mai mândri de statutul lor profesional, care și-au asumat un rol corect și care sunt, în primul rând, conectați la așteptările societății pe care o servesc”, Elena Calistru
Traian Băsescu alături de Monica Macovei, în vremuri în care nu credea că "macoveismul este forma prostească a băsismului".
În ciuda parteneriatului productiv cu Monica Macovei, a regândirii PNA-ului sub forma Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi instalării la şefia sa a procurorului clujean Daniel Morar, a apariţiei Agenţiei Naţionale de Integritate ori a promovării continue de oameni noi în sistem, justiţia din România a rămas deficitară atât la capitolul eficienţei, în primul mandat al lui Traian Băsescu, cât şi la cel al reformei unitare, în toată perioada 2004-2014.
De ce ?
“Toate aceste mişcări ar fi trebuit să dea roade până în 2009, dar efectele pozitive par să se vadă abia în 2014. Din acest motiv, anul 2009 a fost marcat de scandalul legat de adoptarea Codurilor - atât de pripită, încât ele au suferit numeroase modificări până la momentul intrării în vigoare, iar însăşi intrarea în vigoare a fost amânată ani de zile”, Codru Vrabie
” Mai degrabă am făcut lucruri pentru marea corupţie, şi asta pentru că acolo au fost semne din partea UE. Nu a fost presiune publică pe mica corupţie. DNA are 5% din procurorii din ţara asta şi pe ei e toată atenţia publică, dar cea mai mare parte din spectrul corupţiei intră la parchetele obişnuite. Acolo situaţia e mai în urmă. Paradoxul e că suntem afectaţi de mica șpagă în mai mare măsură decât de marea corupţie, dar focusul e pe ultima. Pe de altă parte, mi se pare stupid să-i criticăm pe aia care fac treabă. E mai mult datoria guvernului să aplice strategia anti-corupție, nu-i încurcă activitatea DNA”, Cristian Ghinea
Mai toate sursele consultate indică faptul că în timpul mandatelor lui Traian Băsescu s-a găsit prea rar balansul optim între interesul şi resursele investite în accesul egal la justiţie pentru fiecare cetăţean şi cele investite în anchetarea şi condamnarea "marilor corupţi", în condiţiile în care peste 80% din cazurile aflate pe rolul instanţelor româneşti vizează speţe civile.
Activista anticorupţie Elena Calistru, recent aleasă membru supleant în Consiliul Naţional de Integritate care supraveghează activitatea ANI, susţine că prinderea “marilor rechini” lasă trei beneficii majore:
“A crescut încrederea în justiţie, iar ea e vitală pentru ca un cetăţean să folosească justiţia; a creat prin vizibilitate un soi de sentiment de dreptate socială, din categoria lui” uite, nimeni nu e mai presus de lege”; şi a relevat impactul potenţial uriaş al justiţiei, pentru că prejudiciile din fapte de corupţie sunt un furt din banul fiecărui cetăţean”, Elena Calistru, activistă anticorupţie
“Da, mai este mult de lucru”, admite şi Cristina Guseth, “dar ceea ce s-a reuşit este o schimbare de paradigmă: acum nimeni nu se mai simte mai presus de lege! Eu le spun multora, oameni fini şi sofisticaţi: suntem într-o haznă până în gât şi ne deranjează o scamă de pe rever.”
Puterea tot mai mare a serviciilor de informații
Imediat după Anul Nou subiectul începe să arunce artificii în spaţiul public: ordonanţele adoptate dădeau procurorilor DIICOT dreptul de a intercepta corespondenţe electronice sau de a fila telefoane pentru un maxim de 48 de ore fără mandat din partea unui judecător.
Liberalii aruncă vina pe ministrul Justiţiei pentru conţinutul actelor, iar după un proces care durează câteva luni parlamentul respinge legea de adoptare a acestora. Odată ajunsă la Palatul Cotroceni, legea e retrimisă însă la reexaminare de preşedintele Băsescu, ajunge din nou la Camera Deputaţilor şi sfârşeşte într-o comisie care nici astăzi, la şase ani distanţă, n-a emis încă un raport de evaluare.
Întâmplarea aprinde în premieră o dezbatere cu privire la libertăţile pe care şi le poate permite sieşi actul de justiţie, dar şi la libertățile pe care le poate răpi celorlaţi cursul unei anchete. E o dezbatere care s-a tot inflamat de-a lungul celor zece ani petrecuţi la Cotroceni de Traian Băsescu, şi care astăzi e în plin avânt în chestiunea interceptărilor operate de Serviciul Român de Informaţii în contul dosarelor de la DNA.
Îngrijorarea e alimentată chiar de preşedintele Băsescu, care admitea recent că serviciile secrete au devenit prea puternice în timpul mandatelor sale şi trebuie găsite mecanisme eficiente de control.
Influenţa tot mai mare a SRI în derularea actului de justiţie a fost notată recent de tot mai multe voci din presă. Puterea sporită a serviciului şi riscul transformării DNA în divizia penală a SRI trezesc suspiciuni legitime în rândul societăţii şi marchează principala zonă gri a moştenirii din zona justiţiei pe care o lasă Traian Băsescu.
“Cred că puteam să fim mai inovativi”, susţine Cristian Ghinea, care vede o vulnerabilitate în faptul că s-a pus tot procesul interceptărilor în sarcina SRI. “A fost o idee la un moment dat pentru o agenţie independentă care să gestioneze interceptările. Nu mi se par suficiente garanţiile legale existente - chiar dacă procurorul conduce acheta, nu avem o garanţie precisă ca cineva controlează. Comisiile de control parlamentare ale serviciilor n-o fac, oamenii de acolo sunt chiar ai serviciilor”, crede Ghinea.
“Asta arunca o umbră asupra sistemului anticorupţie şi e un minus al mandatelor lui Băsescu. El chiar a crezut în serviciile secrete, SRI s-a îmbunătăţit în mandatele lui George Maior, dar nu exista garanţia că SRI se opreşte undeva, pentru că în general SRI nu se opreşte nicăieri. Ne bazăm pe simpla încredere”, Cristian Ghinea
Soluția imorală în justiție
Salvarea justiţiei a fost mai mereu argumentul favorit al preşedintelui Traian Băsescu în explicarea diferitelor sale acţiuni controversate de păstrare a unui cadru anticorupţie funcţional. Nimic n-a stârnit însă mai multe controverse şi nimic nu l-a făcut pe şeful statului să piardă mai mulţi aliaţi decât înţelegerea parafată cu premierul Victor Ponta în primăvara anului 2013 pentru numirea conducerilor de la Parchetul General şi DNA.
Cu puţine luni mai devreme, Traian Băsescu refuzase o propunere pentru Ministerul Public acuzând lipsa de transparenţă a procedurii de selecţie. Trecând peste recomandările Comisiei Europene şi peste dorinţa CSM-ului de a valida printr-un concurs eventualii candidaţi, preşedintele şi premierul s-au pus de acord politic asupra a două nume – Tiberiu Nițu și Laura Codruța Kovesi –, alegând varianta numirii directe a şefilor Parchetului General şi DNA.
Epilog. Ce rămâne
"Erau numai trei luni în care trebuia să se facă un audit internaţional. Băsescu a evaluat această problemă cu realism. Şi fiind el un căpitan de navă, adică unul care estimează distanţa în cât timp o să te duci şi o să te întorci, fiind şi bine sfătuit, a făcut acest lucru extraordinar: a găsit un om complet necunoscut lui, pe Monica Macovei, căreia i-a dat Ministerul Justiţiei. Pe urmă, restul lucrurilor au mers șnur", consideră Mungiu Pippidi.
Direcția Națională Anticorupție, Agenția Națională de Integritate sau Înalta Curte de Casație și Justiție compun fără echivoc "restul". Eficiența activității lor a crescut proporțional cu interesul și resursele investite - deopotrivă politice și financiare.
Pe de altă parte, epilogul lui Traian Băsescu în domeniul justiției se scrie și cu marile condamnări obținute de organismele anticorupție, dar și cu eșecul menținerii unui sistem legal care nu oferă astăzi cetățeanului român o justiție europeană în sensul plin al termenului. Se scrie și cu succesul profesionalizării justiției, și cu insuccesul percepției răspândite în spațiul public că ea a rămas din anumite puncte de vedere discriminatorie și inegal aplicată.
Se scrie și cu suportul continuu acordat de Uniunea Europeană pentru primenirea sistemului, dar și cu menținerea în funcțiune a Mecanismului de Cooperare și Verificare al Bruxelles-ului, un semn al faptului că problemele justiției române sunt încă departe de a satisface exigențele comunitare.
Arestarea fratelui președintelui Băsescu în 2014, într-un dosar de mită și trafic de influență cu ramificații la vârful puterii, a destructurat multe din acuzațiile conform cărora justiția acționează la comandă politică. De la pupitrul Palatului Cotroceni, președintele a anunțat la momentul respectiv:
"Între nevoia de consolidare a justiției și reflexul legitim de a-mi apăra fratele aleg consolidarea justiției".
La vârful sistemului legal românesc, consolidarea aceasta chiar s-a produs, în parte prin concursul președintelui, pentru că, susține Elena Calistru, "nu putem scoate instituția prezidențială din ecuația bunei funcționări a justiției". În eșaloanele inferioare ale sistemului, însă, multe din mecanismele reformelor ultimului deceniu sunt încă de reglat.
“Oamenii nu au foarte mare încredere în justiție, pentru că justiția însăși e cam opacă și cam impredictibilă. Nu există garanții cu privire la durata scurtă a procesului ori cu privire la calitatea judecătorilor, chiar la integritatea lor, în timp ce birocrația legată de plata taxelor de timbru, depunerea hârtiilor în mai multe exemplare, necesitatea formularelor, ștampilelor, de punerea în executare a hotărârilor, este copleșitoare. Prin contrast, DNA se bucură de o imagine ceva mai bună, tocmai pentru că oamenii văd că rezolvă cazurile în termen relativ scurt și cu rezultate relativ predictibile", arată Codru Vrabie
Cristian Ghinea susține la rândul său că "există o inerție în sistem, la instanțele obișnuite, unde cei mai mulți oameni se duc. Acolo durează mult, nu se judecă bine. Dar nu e justiția singura, cu aceeași neîncredere sunt tratate parlamentul și partidele, pentru că noi, cultural vorbind, nu prea avem încredere in instituții colegiale."
Cu siguranță s-ar fi putut face mai multe în acești zece ani, conchide Elena Calistru, "de la asigurarea unor resurse mai bune și mai multe pentru sistem, până la a educa mai mult justițiabilul pentru a nu pune totul 'în cârca' justiției". "Este suficient să asculți oamenii din sistem pentru a înțelege că sunt lucruri mici, fezabile, care necesită puține resurse și care ar fi putut schimba mai mult și mai bine sistemul de justiție", crede activista anticorupție.
La scara istorie, însă, explică Cristina Guseth, "zece ani este un timp destul de scurt ca să poți spune că acest sistem este acum reformat și aflat pe un drum ireversibil. Sistemul însuși are încă multe probleme, inclusiv probleme de corupție".
"În ultima perioadă președintele a cam obosit, a produs stupefacție cu opțiunea pentru Elena Udrea ca moștenitor politic, dar, fundamental, ca om de stat care trebuie să garanteze statul de drept, nu a dezamăgit", Cristina Guseth
"Cred că România a depășit etapa în care o figură providențială marchează fundamental un sistem atât de important precum justiția, însă cred și că a fost important că ultima decadă ne-a oferit un proiect de țară în anticorupție și reforma justiției", Elena Calistru
"Sunt foarte dezamăgit de cum s-a comportat Băsescu în ultima perioadă. Nu vreau însă ca tâmpeniile din ultima perioadă să ne facă să ignorăm marile lui merite. România e foarte importantă pentru UE și are succesele cele mai spectaculoase pe zona de anticorupție", Cristian Ghinea
"Reforma internă e mai degrabă haotică, aproape în toate domeniile, pentru că politicienii români nu prea au știința planificării, nici obiceiul ancorării deciziilor în studii bazate pe date statistice. Mi-e teamă că avansul înregistrat nu e cu adevărat decisiv și că reforma în justiție nu e sustenabilă nici măcar în partea foarte vizibilă, a anticorupției, cu atât mai puțin în zona performanței instanțelor în relația cu justițiabilii. Mie mi-e neclar dacă domnul Băsescu ne-a livrat, cu adevărat, vreodată, o viziune în privința justiției, pe lângă cea privind anticorupția care ne-a fost clară tuturor", Codru Vrabie