VIII. Politică externă
În vremea ''Marelui Licurici''
Înainte să ajungă președintele României, acuza modul slugarnic și lipsit de orizont în care se făcea politica externă a țării. Beneficiind la instalarea în funcție de statutul de membru NATO, dar și de perspectiva certă a aderării la Uniunea Europeană, Traian Băsescu a reactivat canalele diplomatice pe linia București-Chișinău și a scos din joben celebra "axă Londra-Washington". Instinctele geopolitice nu l-au înșelat: zece ani mai târziu, în noul context ucrainean și cu o Federație Rusă decisă să revină în prim planul puterilor globale, nevoia de securitate a României e asigurată de angajamentele ferme cu aliatul american, mai puțin de apartenența la Uniunea Europeană. Deceniul Băsescu în politica externă lasă, însă, și prea puține legături stabile cu țările din vecinătate, dar și relații puțin cordiale cu Rusia și mai degrabă indiferente cu China.
"Abordarea actualului guvern e să se ducă la Berlusconi să lingă o îngheţată", se aud cuvintele liderului Partidului Democrat, aflat în acest octombrie din 2003 în plin exerciţiu al primului său mandat de primar al Bucureştiului. Neperturbat de amuzamentul iscat în studio, Băsescu continuă, "puteam să le dau eu, că am fabrica de îngheţată, era şi autohtonă", ironizând felul de a face politica externă al adversarului său, Adrian Năstase, lider al PSD şi premier al României în acea perioadă.
Peste un an şi două luni de zile, la preluarea celei mai înalte funcţii a statului român, abordarea de “a linge o îngheţată” îi va lăsa lui Traian Băsescu o moştenire prezidenţială ridicată în zona de politică externă pe doi piloni esenţiali: apartanența la NATO (statut obţinut în martie 2004) şi promisiunea apartenenței la UE (de la 1 ianuarie 2007, potrivit planului convenit după închiderea capitolelor de negociere, în decembrie 2004).
În discursul susţinut în fața Parlamentului pe 21 decembrie 2004 în cadrul ceremoniei de depunere a jurământului, Traian Băsescu spunea:
“Voi apăra interesele strategice ale României în politica externă şi voi face din ţara noastră un partener cu un cuvânt respectat”
“Voi deschide orizonturile politicii externe a României spre toate punctele cardinale, într-un moment în care ţara noastră are nevoie de aliaţi, de parteneri şi de prieteni în toate ţările democratice ale lumii”, Traian Băsescu
Apoi făcea sumarul obiectivelor sale externe: prioritate majoră era integrarea în UE, iar alte ținte erau consolidarea poziţiei în NATO “pe măsură potenţialului de ţară capabilă să asigure stabilitatea la sud de Dunăre şi la est de Prut dezvoltând bune relaţii cu Rusia”, restabilirea relaţiilor cu diaspora românească şi sprijinirea necondiţionată a modernizării Republicii Moldova. Viziunea de politică externă asumată public în primul discurs prezidenţial al lui Traian Băsescu se încheia astfel:
“Deasupra acestor priorităţi, România va dezvolta relaţii privilegiate cu Statele Unite şi Marea Britanie, țări împreună cu care s-a clădit pas cu pas un parteneriat strategic încă din 1995”, Traian Băsescu
La mai puţin de un an de zile de la preluarea funcţiei, în toamna anului 2005, preşedintele Băsescu anunţa fără perdea în cadrul unei întâlniri private cu mai mulţi jurnalişti ce urma în relaţiile internaţionale ale României, după “linsul îngheţatei”:
“Decât să sug de la mai mulţi licurici mici, mai bine sug de la un licurici mare”, Traian Băsescu
Plastic exprimată, direcţia imprimată de preşedinte politicii externe se făcuse simţită încă din primele zile ale mandatului, când toate discursurile şefului statului pedalau obsesiv pe ideea că un parteneriat privilegiat al României cu SUA va fi şi în beneficiul UE.
“Datorită evoluţiilor spre est a Uniunii Europene şi a NATO, Marea Neagră a devenit un punct de extremă importanţă strategică, iar România e hotărâtă să-şi asume un rol regional”, le spunea Traian Băsescu unor consilieri din Congresul american prezenţi la începutul lui ianuarie 2005 la Palatul Cotroceni.
Două zile mai târziu, primind o delegaţie franceză, preşedintele le arăta oaspeţilor din Hexagon că “nu va limita politica externă la cele două mari obiective UE şi NATO”, iar “o Românie puternică la Marea Neagră înseamnă mai multă securitate atât pentru UE, cât şi pentru NATO”.
Ceea ce presa numea deja “axa București-Londra-Washington”, preluând o formulă avansată chiar de preşedinte, era explicat de Traian Băsescu tocmai prin obiectivul de a da un rol regional puterii de la Bucureşti:
“Sigur că aici nu vorbim de o alianţă separată, dar e foarte clar că nicio ţară a UE nu are ca prioritate consolidarea poziţiei României la Marea Neagră. Singurul stat care poate avea o astfel de prioritate este SUA”, Traian Băsescu
Renunţând rapid la prelungirea perioadei de tatonare asupra subiectului, preşedintele a acţionat în forţă în chiar primul Consiliu Suprem de Apărare a Ţării condus în calitate de şef al statului, solicitând conturarea unei noi strategii de securitate naţională care să prevadă inclusiv posibilitatea derulării unor acţiuni preventive, alături de aliaţi, în afara frontierelor ţării.
O telegramă diplomatică a Ambasadei americane de la Bucureşti din martie 2005 făcea un sumar extrem de pozitiv al discuţiilor din CSAT, notând, printre altele, şi că forul prezidat de Băsescu a catalogat ferm poziţia României ca fiind aceea a unui “partener european cu vocaţie transatlantică”.
O lună mai târziu, o altă telegrama a reprezentanței diplomatice nota că “România este un aliat de nădejde”, lucru dovedit de “prezenţa a circa 1350 de soldaţi în Irak şi Afganistan”, dar şi de “sprijinul puternic acordat iniţiativelor SUA la ONU sau în cadrul altor organisme internaţionale”.
“Serviciile de informaţii americane se bucură de o cooperare excelentă cu serviciile româneşti, iar liderii politici români şi-au demonstrat angajamentul în combaterea terorismului, atât acasă, cât şi peste hotare”, mai nota documentul secret al ambasadei SUA.
Aveau să treacă puţine săptămâni până la “proba” fidelităţii preşedintelui României faţă de cauză americană. În primăvara lui 2005, trei jurnalişti români fuseseră răpiţi în Irak, eveniment care, pe lângă bătăile de cap provocate la vârful puterii politice, iscase un val consistent de antipatie publică faţă de prezenţa românească în teatrele de război din zona Orientului Mijlociu.
Spre finalul lui aprilie 2005 lucrurile ajunseseră atât de departe încât până şi Mircea Geoană, fost ambasador la Washington, fost ministru de Externe şi, la acea vreme, nou lider al PSD, solicita public stabilirea unui calendar al prezenţei româneşti în Irak. Ironic, o telegramă diplomatică americană din perioada respectivă comenta faptul că Geoană sunase imediat la reprezentanța SUA din Bucureşti pentru a-şi “explica” poziţia – adică pentru a spune că trupele româneşti nu trebuie retrase, de fapt, decât în momentul în care situaţia din Orientul Mijlociu o va permite.
Chiar şi aşa, însă, cu temperatura publică urcând aproape de punctul de fierbere, Traian Băsescu refuza să cedeze “şantajului”, asigurându-i pe americani că “România va menţine cursul în Irak”. “Având în vedere angajamentul său ferm, dovedit în timp, credem că determinarea sa este neclintită”, notau diplomaţii americani într-o telegramă trimisă la Washington pe 27 aprilie 2005.
Scandalul retragerii trupelor româneşti avea să revină în plin la mai puţin de un an de zile distanţă, odată cu propunerea intempestivă a premierului Călin Popescu Tăriceanu şi a ministrului Apărării Teodor Atanasiu de a acţiona în acest sens. Cei doi invocau prezența militară prea costisitoare în teatrul de operaţii, motivând că oricum ea nu schimba raportul de forţe din teren. În cadrul întrunirii CSAT din 30 iunie 2006, prezidând-o, Traian Băsescu obţinea respingerea solicitării.
Detaliile acelei şedinţe pot fi un capitol distinct în istoria politică a României ultimului deceniu. Potrivit unui participant, ministrul Atanasiu ar fi încercat la un moment dat să prezinte un memorandum favorabil opţiunii de retragere a trupelor. Preşedintele Băsescu l-a întrerupt, însă, solicitându-i un raport asupra capacităţii de apărare pe care ministrul ar fi trebuit să-l depună în CSAT. Neavându-l asupra sa, Atanasiu a fost trimis la sediul ministerului să-l aducă, şedinţa Consiliului fiind întreruptă timp de o oră. La revenire, memorandumul n-a mai fost citit, iar propunerea de retragere a trupelor respinsă.
În vara lui 2006, diferendele din politica internă se mutaseră deja cu totul în zona relaţiilor externe. Surse din PNL le explicau diplomaţilor americani că subiectul retragerii trupelor fusese menit să-l pună într-o lumină favorabilă pe Călin Popescu Tăriceanu în ochii publicului. Mai mult, Statelor Unite li se reproşa dinspre Palatul Victoria că ajunseseră să se “concentreze prea mult pe preşedintele pro-american”.
Preşedintele pro-american, însă, era abia la startul iniţiativelor sale de consolidare a relaţiilor dintre România şi SUA, motivat în principal de intuiţia că doar Washingtonul, şi nu Bruxelles-ul, poate fi un furnizor de securitate pe care se poate conta.
“Aş vrea că mandatul meu să aducă o contribuţie suplimentară la soluţiile clasice de până acum, de genul "Hai să fim în NATO !" şi "Hai să fim în UE !". Eu cred că toţi avem obligaţia ca, dincolo de variantele clasice, să aducem contribuţii la consolidarea importanţei României”, Traian Băsescu pentru cotidianul “Adevărul”, 6 ianuarie 2005
“În Marea Neagră, din punct de vedere geostrategic, se întâlnesc cele trei zone – Orientul Mijlociu, ţările fostului bloc sovietic, Uniunea Europeană –, se întâlnesc, dacă vreţi, trei culturi, trei sisteme. Tot aici avem conflicte îngheţate. Ştiţi cumva când poate izbucni un conflict şi la ce dimensiuni ? Nici eu. De aceea, România trebuie să se consolideze”, Traian Băsescu pentru “Jurnalul naţional”, februarie 2005
Republica Moldova, dragostea dintâi
Traian Băsescu alături de Vladimir Voronin, în prima vizită oficială ca președinte al României, reînnodând în stil propriu relațiile cu Republica Moldova la Crama Mileștii Mici, ianuarie 2005.
Nici două săptămâni mai târziu, preşedintele Traian Băsescu trecea Prutul pentru a efectua prima vizită de stat în noua sa calitate. Destinaţia aleasă nu era deloc întâmplătoare. La acel început de 2005 un preşedinte al statului român nu mai vizitase de şase ani Chişinăul, iar relaţiile bilaterale erau aproape de un minim istoric, în pragul îngheţului complet.
Traian Băsescu ştia că, în perspectiva intrării României în Uniunea Europeană, Moldova ajungea automat vecina spaţiului comunitar, iar impunerea vizelor de călătorie cetăţenilor moldoveni şi securizarea graniţelor solicitau depăşirea neînţelegerilor şi intrarea într-o etapă care să tragă inclusiv Chişinăul spre Vest.
Semnele nu erau deloc bune, însă, în 2005. În Moldova puterea era acaparată de comunişti, iar preşedintele de atunci al republicii, Vladimir Voronin, era extrem de vocal în susţinerea unui discurs anti-românesc care nega inclusiv existenţa unei limbi comune şi a unei identităţi etnice între cei aflaţi de o parte şi alta a Prutului.
Pentru toată lumea, părea că Moldova întreţine doar de faţadă un discurs pro-european, în vreme ce în culise îşi pregăteşte tot mai mult intrarea totală în sfera de influenţă a Rusiei. Confruntat cu o asemenea ipoteză la startul primului său mandat, Traian Băsescu o respingea scurt:
“E uşor de spus. Realităţile politice sunt altele. Pe presiunea făcută de Ucraina, Moldova aproape că are un singur drum: spre Vest”, Traian Băsescu
Surse din Ministerul de Externe susţin că Republica Moldova a fost pentru preşedintele Băsescu o temă de politică externă chiar mai importantă decât relaţia cu SUA, lucru sesizabil în efortul instituţional major pus în ultimul deceniu în menţinerea Chişinăului pe traiectoria pro-occidentală.
Dincolo de obiectivele precise de securitate ale puterii de la Bucureşti, Traian Băsescu a fost motivat în opţiunea aceasta fermă şi de încărcătură emoţională a subiectului. Nu în puţine rânduri de-a lungul celor două mandate, preşedintele a folosit discursuri la adresa Moldovei lesne asimilabile retoricii de tip naţionalist, invocând mereu trecutul comun, dar şi un viitor împreună al celor două ţări.
“Orice problemă ar avea Republica Moldova, recomand autorităţilor să încerce prima dată cu un telefon la Bucureşti şi vom răspunde prompt”, spunea preşedintele României în cadrul primei sale vizite de stat din ianuarie 2005, făcută chiar la Chişinău.
Iar Traian Băsescu s-a ţinut de cuvânt. România a găsit în permanenţă timp în ultimul deceniu pentru a depăşi neînțelegirile în relaţia cu Republica Moldova – iar până la schimbarea compoziţiei puterii politice, dominată de comunişti până în 2009, au fost destule. A găsit, însă, mai ales timp pentru a sprijini necondiţionat Chişinăul în relaţiile sale cu UE şi SUA.
“Traian Băsescu e cel care a cerut, câteodată explicit şi public, perspective de aderare la UE pentru Republica Moldova”, arată o sursă din zona politicii externe, “iar din statul cu unele din cele mai proaste relaţii cu UE dintre fostele republici sovietice, Moldova a devenit o poveste de succes în Parteneriatul Estic şi primul stat din Europa de Est care a liberalizat regimul de vize cu UE.”
Petre Munteanu, editorul ediţiei de limba română a prestigioasei publicaţii Foreign Policy apreciază ca pozitivă extinderea şi aprofundarea unei politici active a României în raport cu Republica Moldova, dar spune că “asta n-ar trebui să fie vreo noutate şi nici vreo glorie”.
Practic, venit după o perioadă de îngheţ total a relaţiilor româno-moldovenești, Traian Băsescu a marşat pe opţiunea naturală a reapropierii, apreciind corect că proximitatea geografică a graniţelor UE de Chişinău va imprima o inerţie pozitivă schimbării politice.
Lucrurile au stat aşa, iar venirea la putere, în capitala Moldovei, a unei coaliţii pro-europene în 2009 a înlesnit radical comunicarea şi colaborarea dintre cele două ţări. Şi a făcut-o inclusiv până în punctul în care Traian Băsescu a început să vorbească despre o posibilă unire între cele două state.
La finalul anului 2013, preşedintele anunţa fără echivoc că următorul proiect de ţară al României trebuie să fie unirea cu Moldova, care – spunea şeful statului – “se va întâmpla pentru că sângele apă nu se face”.
România ceva mai mare și o relație dificilă cu vecinii
Insula Șerpilor s-a aflat în miezul disputei teritoriale dintre România și Ucraina
După 34 de runde de negocieri eşuate, purtate cu Kievul între 1998 şi 2004, România depusese în toamna anului în care Traian Băsescu avea să ajungă preşedinte o sesizare la Haga, cerând judecata CIJ pentru delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive.
Peste 1700 de pagini a însumat documentaţia scrisă depusă de autorităţile de la Bucureşti la dosarul cauzei, iar pe 3 februarie 2009 Hotărârea cu numărul 100 a Curţii consfinţea atribuirea a 80% din suprafaţa aflată în dispută României.
În seara acelei zile, aflat pe aeroportul Henri Coandă din Otopeni, la întoarcerea dintr-o vizită oficială în Ungaria, preşedintele Băsescu declara “corectă, dreaptă” hotărârea şi vedea în spatele ei o victoriei a dreptului internaţional:
“Îi felicit pe specialişti, dar mă bucură enorm că ceea ce noi susţinem, că dreptul internaţional trebuie să prevaleze în relaţiile dintre state şi că forţa nu este o soluţie, s-a confirmat. Curtea Internaţională de Justiţie a dat o soluţie corectă şi echitabilă. Susţinerile noastre că problemele de gen Kosovo, conflictele îngheţate, Transnistria, Abhazia, Osetia, Nagorno-Karabah, conflictele îngheţate în jurul Mării Negre şi care sunt ameninţare la adresa securităţii în regiune trebuiesc rezolvate în baza dreptului internaţional”, Traian Băsescu
Două zile mai târziu, pe 5 februarie, preşedintele ucrainean Victor Iușcenko telefona la Bucureşti pentru a-l asigura pe omologul român că verdictul CIJ va fi respectat şi că, odată încheiat diferendul teritorial, cele două ţări se pot preocupa de dezvoltarea “rapidă şi consistentă” a relaţiilor bilaterale. Cu această ocazie, Traian Băsescu promitea să onoreze invitaţia oficială de a vizita Kievul spre finalul lunii februarie, ca parte a unui calendar de contacte ce prevedea întâlniri anuale ale celor doi şefi de stat.
Pe 24 februarie 2009, însă, cu doar o zi înainte de vizita planificată, întregul program diplomatic era anulat, aparent din cauza unor dificultăţi legate de semnarea unui acord privind micul trafic la frontieră. Amânarea vizitei convenite, un eveniment rar în relaţiile dintre două state, era văzută ca un semnal extrem de negativ de analistul Armand Goșu, expert în spaţiul post-sovietic:
“Cel mai probabil, cele două părţi nu au căzut de acord asupra agendei. Este regretabil că diplomaţia română nu urmează exemplul Poloniei şi nu semnează un acord care să fie cât mai favorabil Ucrainei. România ar avea de câştigat creând o zonă-tampon”, Armand Goșu, analist politic
Deja problemele se aglomeraseră pe agenda comună – de la diferendele teritoriale şi construirea de către Ucraina a unui canal pe Dunăre până la încercările repetate ale autorităţilor de la Kiev de a-i clasifica pe moldoveni ca grup etnic distinct de români – când la începutul lui martie 2009, la doar câteva zile distanţă de la anularea vizitei lui Traian Băsescu, un scandal de spionaj pe filieră ucraineană izbucnea la Bucureşti.
Un subofiţer din Ministerul Apărării era arestat la pachet cu un cetăţean bulgar, ambii fiind acuzaţi de sustragere şi transmitere de secrete de stat în favorea - anunţa un comunicat al Parchetului General - unui “stat nealiat”. Curând, informaţia avea să devină publică: era vorba de Ucraina, al cărei ataşat militar la Bucureşti era rapid expulzat.
În mai acelaşi an, un raport intern al Ambasadei Austriei din România nota conţinutul unei discuţii avute de preşedintele Traian Băsescu la un dejun de lucru cu ambasadorii ţărilor UE acreditaţi la Bucureşti.
“Rusia a devenit în ultima vreme tot mai agresivă în păstrarea şi apărarea sferei sale de influenţă. Relaţia cu Rusia a fost afectată recent şi de scandalul de spionaj care a dus la expulzarea a doi ataşaţi militari ucraineni şi trei diplomaţi ruşi. Ca urmare a acestui caz, armata romană a fost nevoită să-şi modifice toate frecvenţele sistemelor sale de comunicaţii", ar fi spus preşedintele Băsescu, potrivit documentului austriac.
Cele 30 de zile scurse la acel început de an, între momentul verdictului de la Haga şi declanşarea scandalului de spionaj, descriu cu acurateţe condiţiile dificilei relaţii întreţinute de România în ultimul deceniu cu Ucraina şi, mai departe, cu ţările vecine, altele decât Republica Moldova.
Dacă sprijinirea necondiţionată a Chişinăului a fost o constantă a politicii externe a lui Traian Băsescu, ignorarea permanentă a celorlalţi vecini poate intra, la o minimă verificare factuală, în aceeaşi categorie. Nu de puţine ori, concentrându-se pe dezvoltarea relaţiilor cu Occidentul, România a uitat de vecinii săi estici – un fapt consemnat de publicaţiile de specialitate şi confirmat de mai multe surse diplomatice.
O explicaţie există. “Vecinii noştri au relaţii tradiţionale şi privilegiate cu Rusia, care se dovedesc problematice în actualul context – UE, securitate energetică. Mă refer la Bulgaria, Serbia şi Ungaria”, susţine una din vocile din sistem care a preferat să-şi păstreze anonimatul.
Pe de altă parte, arată aceeaşi voce, “nu am făcut ceea ce am fi putut să facem în regiunea imediat apropiată. Ar fi trebuit să facem mai mult în Balcani, ar fi trebuit să facem mai mult cu Ucraina, dar ne-am certat constant cu Kievul, la fel cu Ungaria, iar Bulgaria ar fi trebuit să fie cel mai bun prieten din regiune”.
“Afacerea F16” și-un preț care trebuie plătit
Patru miliarde de dolari hotărâse Bucureştiul să investească în 48 de avionae F16 noi, ştiind că aparatele MiG-21 aflate în dotarea forţelor aeriene nu vor mai putea fi ridicate de la sol după 2012. În fapt, şedinţele CSAT din 2007 hotărâseră şi mai mult: implementarea a şase programe de înzestrare strategică, ale căror costuri totale erau estimate la peste 15 miliarde de euro, menite să asigure capacitatea României de a-şi proteja graniţele şi de a-şi respecta angajamentele luate faţă de partenerii occidentali.
Lupta politică de la Bucureşti s-a dovedit a fi, însă, mai importantă, iar pe fondul tensiunilor constante ale Președinției cu Guvernul şi Parlamentul programele de achiziţii nu s-au mai derulat niciodată în formă convenită iniţial. Spre finalul anului 2008, premierul Tăriceanu spunea că nu vede utilitatea unor investiţii în “echipamente care ruginesc şi se demodează”.
Iar de la un punct încolo, după ce recesiunea globală şi-a făcut simţite efectele şi în România, ţintele planificate au devenit imposibil de respectat. Cu fiecare CSAT avioanele au devenit tot mai puţine, 24, apoi 16, într-un final 12, şi abia în octombrie 2013 s-a reuşit semnarea unui contract de achiziţie cu Portugalia pentru o duzină de F16 vechi, “modernizate”, contra unei sume de peste 600 de milioane de euro.
Povestea măririi şi decăderii “afacerii F16” strânge multe din realităţile încâlcite ale politicii de securitate derulate în timpul celor două mandate ale lui Traian Băsescu – cu bătălia politică modificând strategii de înzestrare militară după cum bătea vântul. Strânge, însă, şi detaliile, nuanţele unui angajament pe mai multe paliere al României – “partenerul european cu vocaţie transatlantică” – faţă de aliaţii de la Washington.
S-a vehiculat că din cele șase programe de înzestrare militară convenite în 2007, trei erau “cu dedicaţie” pentru firme americane – un preţ informal de plătit nu doar pentru intrarea în NATO, ci şi pentru operaţionalizarea “axei București-Washington”.
“Pacea şi securitatea nu sunt gratis. Costă!”, spunea preşedintele Băsescu în toamna lui 2009, în contextul prezenţei la Bucureşti a unei delegaţii americane conduse de secundul lui Barack Obama, Joe Biden.
În aceeaşi perioadă, ambasadorul SUA Mark Gitenstein declara într-un interviu: “Vrem ca România să cumpere avioane F16 şi sperăm ca Guvernul României să cumpere şi avioane F35.”
Pe lângă oferta americană, pe masa Bucureştiului s-au aflat alte două opţiuni, ambele europene, furnizate de suedezii de la Gripen şi de concernul Eurofighter. În permanenţă, însă, opţiunea preşedintelui Băsescu pentru aparatele de zbor F16 a rămas neclintită, ea fiind – informal – explicată şi de parteneriatul de securitate pe termen lung care venea la pachet cu avioanele Washingtonului.
Obsesia constantă pentru “securitate” a lui Traian Băsescu i-a alimentat multe decizii de poziţionare în politica externă şi pare, la finalul mandatelor sale, să-i confirme alegerile. “A cam avut dreptate”, spune o sursă diplomatică, notând ca “în contextul reafirmării Rusiei în Estul Europei, UE nu s-a dovedit a fi un furnizor de securitate de încredere, pentru că există diferenţele de abordare ale statelor membre în funcţie de relaţiile politice sau comerciale cu Rusia. SUA în schimb îşi onorează angajamentele, a se vedea scutul anti rachetă.”
Scutul, o poveste specială
În vara anului 2009, vestea lua pe neașteptate Polonia și Cehia, țări în care Washingtonul hotărâse din 2007 să amplaseze un sistem defensiv anti-rachetă. Odată cu instalarea lui Barack Obama la Casa Albă, însă, lucrurile luaseră o altă turnură, administrația americană reevaluând costurile asociate proiectului, apoi hotărând simplificarea proiectului și relocarea lui.
Pe 5 februarie 2010, preşedintele Băsescu anunţa că România acceptă staţionarea de rachete interceptoare pe teritoriul său, iar câteva luni mai târziu că elementele scutului antirachetă vor fi instalate în fosta bază aeriană de la Deveselu, din judeţul Olt.
Amenajarea facilităţii de la Deveselu urma să coste aproximativ 400 milioane dolari, înțelegerea prevăzând ca sumele anuale dedicate cheltuielilor, estimate la 40 milioane dolari, să fie suportate de SUA.
“La baza militară de la Deveselu vor fi staţionaţi 150-200 de militari americani”, anunțau comunicatele oficiale.
Pe 13 septembrie 2011, ministrul de Externe Teodor Baconschi semna la Washington acordul privind amplasarea componentelor scutului antirachetă pe teritoriul României.
Petre Munteanu, editor-șef al Foreign Policy România, susţine că “parteneriatul strategic cu Statele Unite este o opţiune foarte corectă şi cât se poate de solidă”, chiar dacă “raportul pare unul ca de la sergent la general”.
“La o adică, ce putem pune pe masă? Serii de militari pentru teatre de operaţiuni ale SUA. Se zice că şi intelligence de mare calitate. Dar niciun fel de hard power, militar sau economic. Ce construim, putem spune, este protecţia americană asupra exploatării resurselor energetice din Marea Neagră – plătind, probabil, taxa aferentă”, Petre Munteanu
Voci din sistem arata, însă, că relaţia nu e atât de ierarhizată, iar “defectări” ale preşedintelui Băsescu de la “linia americană” au tot existat în ultimul deceniu. Kosovo e unul dintre “spinii” din coasta relaţiei româno-americane, în condiţiile în care Bucureştiul a refuzat să recunoască noua entitate statală, în ciuda presiunilor mari ale administraţiei de la Washington.
Mai recent, discursul pro-unionist al preşedintelui Băsescu în privinţa Republicii Moldova a ridicat multe sprâncene în capitala americană, trezind nemulţumiri şi chiar iritare. “Băsescu ştia că asta va fi efectul, dar a ales oricum să spună lucrurile în termenii săi”, susţine o sursă diplomatică.
Marea Neagră, lac românesc
“Uitaţi-vă cum e situată România la frontiera orientală a UE, care se termină la Marea Neagră o dată cu frontiera României şi a Bulgariei”, făcea Traian Băsescu demonstraţia în 2005, subliniind că “tot de aici se prefigurează Orientul apropiat, plus resursele excepţionale energetice care sunt în bazinul Marii Negre”.
“România nu poate rata acest obiectiv”, conchidea şeful statului.
Specialistul în relaţii internaţionale Florin Diaconu, conferenţiar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, crede că există o serie de motive pentru care România “contează mai mult pe plan internaţional decât în urmă cu câţiva ani şi va continua să menţină o poziţie mai specială decât acum 15-20 de ani”.
Iar motivele n-au strict legătură cu opţiunile preşedintelui, ci mai degrabă cu felul în care s-au configurat realităţile geopolitice în regiune.
“Zona Orientului extins rămâne una de interes major pentru Occident, cu observaţia că relaţiile Occidentului cu Turcia nu mai sunt neapărat la apogeul lor, şi atunci ţări relativ apropiate de Orientul Mijlociu, cum ar fi România şi Bulgaria, ar fi din perspectiva intereselor de securitate un fel de substitut pentru ceea ce Turcia actualmente nu mai doreşte să ofere”, susţine Diaconu.
“Am un exemplu extrem de simplu”, continuă profesorul de la Universitatea din Bucureşti:
”În 2003 la cunoscuta intervenţie americană asupra regimului lui Saddam Hussein, Turcia a refuzat să pună la dispoziţia SUA uriaşa bază de la Incirlik. Atunci câteva aeroporturi româneşti şi bulgăreşti, inclusiv cel de la Mihail Kogălniceanu, au funcţionat ca un fel de Incirlik cu soia", Florin Diaconu
În ordinea naturală, logică a lucrurilor politica externă a lui Traian Băsescu s-a desfăşurat astfel: pornind mai întâi de la necesitatea reformulării prezenţei României în regiunea Mării Negre, abia apoi ajungând la nevoia unui parteneriat solid cu SUA, din moment ce americanii, o recunoștea chiar preşedintele în 2005 – “nici o ţară a UE nu are ca prioritate consolidarea poziţiei României la Marea Neagră” -, erau singurii care puteau investi interes şi resurse în obiectivele regionale ale Bucureştiului.
Voci din domeniul politicii externe susţin, la celălalt capăt al deceniului prezidenţial Băsescu, că preşedintele nu a reuşit să definească un rol al României în regiunea Mării Negre la standardele pe care şi le asumase iniţial. Tentative au tot existat, de la Sinergia Mării Negre până la încercările de resuscitare a Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră, un organism înfiinţat în 1992 prin intermediul căruia România a încercat să-şi promoveze obiectivele strategice regionale în ultimul deceniu.
“Din păcate pentru moment pare că România şi-a ratat misiunea de pivot al unei politici concertate euroatlantice la Marea Neagră”, susţine Sandra Pralong, fost consilier prezidenţial în administraţia Emil Constantinescu. “În mod ironic, societatea civilă şi ONG-urile romaneşti sunt actori mai activi şi mai consecvenţi în proiectele legate de Marea Neagră decât au ştiut s-o facă oamenii politici sau cei de afaceri”, crede Pralong.
Delimitarea apelor teritoriale și a zonelor economice exclusive aferente fiecărui stat din bazinul Mării Negre. sursa: marineregions.org
De ce a eşuat, în parte, politica preşedintelui la Marea Neagră ?
“Evaluarea preşedintelui a fost bună”, crede Petre Munteanu, “dar la Marea Neagră ai de-a face cu Rusia şi cu Turcia, care au propriile mari politici cu UE sau cu SUA”.
„Ecuaţia este simplă”, arată surse diplomatice.
„Rusia şi Turcia nu au cooperat, iar UE s-a orientat mai mult către sud din cauza interesului Franţei şi al flancului sudic. Germania a preferat să nu se joace cu focul. Suedia şi Polonia au făcut-o prin iniţierea Parteneriatului Estic şi a Acordurilor de Asociere”.
Intenţiile lui Traian Băsescu la Marea Neagră sunt apreciate ca fiind „corecte”, „pertinente” sau „necesare” din punct de vedere geopolitic. Eşecul parţial e determinat, paradoxal, de faptul că România a încercat pe timp de pace să impună regiunea Mării Negre ca direcţie de acţiune a UE şi a NATO. A reuşit, însă, să-şi evidenţieze punctul de vedere abia după evenimentele din Ucraina şi intervenţia brutală a Rusiei lui Vladimir Putin în regiune.
Silviu Rogobete, fost consul general al României la Cape Town, în Africa de Sud, susţine însă că “prezenţa permanentă a trupelor NATO la Constanța e un indiciu de forţă”, iar pe fondul acţiunilor preşedintelui Băsescu, “România este un actor serios în zonă”.
“S-a putut vedea asta şi din interesul cancelariilor euroatlantice în perioada crizei din Ucraina”, arată Rogobete, alimentând practic argumentul că evenimentele recente din estul european au făcut, în câteva luni, mai multe pentru întărirea poziţiei Bucureştiului decât anii de eforturi şi demersuri investiţi de şeful statului în consolidarea poziţiei României la Marea Neagră.
“Rusia a creat o serie de conflicte în jurul Mării Negre pentru a grăbi atingerea obiectivului preşedintelui Vladimir Putin de reconstruire a Uniunii Sovietice. Dacă ne uităm pe hartă, vom vedea acest lanţ de ‘conflicte îngheţate’ în jurul Mării Negre care pot fi activate în orice moment", Traian Băsescu, martie 2014
Lunga vară fierbinte. Ce rămâne
Susţinerea şi promovarea obiectivelor aliaţilor occidentali – de la cele geopolitice ale Washingtonului la cele economice ale Germaniei în perioada austerităţii – i-au asigurat în acea vară, la schimb, preşedintelui Băsescu un “spate” solid în bătălia politică internă purtată în timpul celei de-a doua suspendări din funcţie.
“În mod cert Traian Băsescu a dobândit respectabilitate datorită dedicării faţă de principalele teme de politică externă anunţate încă de la început de mandat. Iar în politica externă predictibilitatea în relaţiile cu aliaţii este crucială”, explică Silviu Rogobete.
Sandra Pralong, pe de altă parte, crede că în 2012 “cancelariile occidentale au fost șocate de cât de puţin înţeleg politicienii români ce înseamnă un stat de drept şi domnia legii”, iar asta e motivul principal pentru care Vestul a “jucat” de partea lui Traian Băsescu. “Nu au apărat persoana președintelui, ci instituţiile române”, crede Pralong.
Și Petre Munteanu arată că “susţinerea occidentală susţinută s-a datorat şi grobianismului adversarilor președintelui din ţară.”
Surse diplomatice conchid că lucrurile au stat aşa şi nu altfel dintr-un simplu motiv: “Cancelariile occidentale l-au susţinut pentru că tot timpul a fost bine văzut la Bruxelles sau la Washington şi pentru că a fost un pro-vestic convins. România este pro-americană şi anti-rusă, iar poziţiile exprimate constant de Traian Băsescu l-au ajutat la nivel intern“.
Dincolo de beneficiile personale, punctuale obţinute de preşedintele Băsescu din felul în care a gestionat politica externă românească, Florin Diaconu vede şi avantaje pe termen mediu şi lung obţinute de România:
“Există un relativ consistent handicap de ţară legat de maniera în care e percepută România în chip tradiţional. Citeam acum ceva vreme o istorie a Rusiei. România era descrisă astfel: ‘that notorius fence sitter’. Ca să traducem în româna populară ‘ţara aia care şade cu fundul în două luntrii’. O bună parte din lucrurile pe care le-a întreprins România au dizolvat în chip sistematic această imagine care nu are cum să fie favorabilă”, Florin Diaconu
Ce rămâne în politica externă românească după 10 ani cu Traian Băsescu preşedinte?
Înainte de toate, un parteneriat solid cu Statele Unite ale Americii, deşi nu doar atât.
“Politica externă a României din ultimii zece ani a marcat şi succesul aderării la UE; cosolidarea poziţiei României în UE; o politică de vecinătate coerentă şi predictibilă, în special în raport cu Republica Moldova; iar Marea Neagră şi Dunărea au fost bine plasate pe harta intereselor UE”, Silviu Rogobete
“Ancorarea fermă a României în structurile de securitate euroatlantice şi parteneriatul special cu SUA oferă o oportunitate fantastică. E suficient să vedem evoluţia Coreei de Sud din anii ‘50 încoace ca să înţelegem ce beneficii poate oferi României poziţia ei geostrategică şi care este adevărata miză a parteneriatului cu SUA”, Sandra Pralong
“E un alt soi de Românie. Integrarea în UE şi NATO ne-a scos dintr-o zonă gri unde se puteau întâmpla multe derapaje. Suntem acum într-o zonă de ceva mai mare predictibilitate, unde funcţionează garanţii suplimentare şi seturi de cerințe suplimentare. E ca atunci când intri într-un club, trebuie să te comporţi ca oamenii ăia, ceea ce te îndeamnă să faci nişte eforturi speciale“, Florin Diaconu
“S-au mai încercat o serie de deschideri, pragmatice, spre Caucaz şi Asia Centrală, pentru energie. Rămâne să dea şi roade”, Petre Munteanu
La politica externă a României nu a contribuit, însă, doar preşedintele, arată mai multe surse consultate, în ciuda rolului pe care constituţia i-l consacră în acest sens şefului statului. Moştenirea e un cumul de factori rezultat din interacţiunea mai multor instituţii ale puterii de la Bucureşti, lucru recunoscut chiar de Traian Băsescu în cadrul propriei sale evaluări a politicii externe din ultimul deceniu, făcută în august 2014 la reuniunea anuală a diplomaţiei româneşti de la Cotroceni.
Concluzia aproape unanimă a surselor interogate e că percepţia asupra României ca actor pe scena internaţională s-a îmbunătăţit sensibil în timpul mandatelor lui Traian Băsescu, chiar dacă există zone gri în privinţa relaţiilor cu Rusia sau China.
Şi aici, însă, opiniile sunt mai degrabă împărţite.
“Trebuie să fii Finlanda ca să nu fii fundamental îngrădit de vecinătatea Rusiei, în timp ce nici tu nu o anatemizezi şi antagonizezi. Ai cu cine să fii Finlanda în România?”, Petre Munteanu
“Situarea constantă, fără sincope, faţă de Rusia s-a dovedit a fi una corectă, ceea ce i-a sporit foarte mult roulul preşedinteluI în interiorul alianţelor occidentale”, Silviu Rogobete
“A greşit în relaţia cu Rusia, pentru că trebuia să aibă un dialog cu Moscova. Trebuia să dezvolte relaţiile politice, comerciale, culturale şi de ce nu militare. În schimb a avut tot timpul declaraţii belicoase şi de respingere”, sursă diplomatică
„China nu are relaţii de substanţă, politice sau economice, cu ţări liliputane cum suntem noi. Ce este la nivel declarativ este o retorică goală. Ce ar putea scoate de la noi? Resurse, piaţă de desfacere, influenţă în UE sau ONU nu prea. Relaţii tradiţionale? Poate pe vremea lui Mao”, sursă diplomatică
“În ultimă instanţă, politica externă a lui Traian Băsescu lasa o moştenire corectă, o bază pe care se poate continua relaţia cu NATO şi cu Uniunea Europeană", Peter Eckstein Kovacs
| Ani | Miniștri de Externe ai României în perioada 2005-2014 |
|---|---|
| 29 decembrie 2004 - 12 martie 2007 | Mihai Răzvan Ungureanu |
| 21 martie - 5 aprilie 2007 | Călin Popescu Tăriceanu (interimar) |
| 5 aprilie 2007 - 15 aprilie 2008 | Adrian Cioroianu |
| 15 aprilie - 22 decembrie 2008 | Lazăr Comănescu |
| 22 decembrie 2008 - 3 octombrie 2009 | Cristian Diaconescu |
| 3 octombrie 2009 - 23 decembrie 2009 | Cătălin Predoiu (interimar) |
| 23 decembrie 2009 - 23 ianuarie 2012 | Theodor Baconschi |
| 27 febuarie 2012 - 27 aprilie 2012 | Cristian Diaconescu |
| 7 mai 2012 - 6 august 2012 | Andrei Marga |
| 6 august 2012 - 10 noiembrie 2014 | Titus Corlăţean |
| 10 noiembrie 2014 - 18 noiembrie 2014 | Teodor Meleşcanu |
| 24 noiembrie 2014 - prezent | Bogdan Aurescu |