III. Societate & Economie
Un cincinal de miere, un cincinal de fiere
Acum un deceniu, când candidatura sa surprinzătoare sfida toate canoanele și pronosticurile, încheindu-se cu o victorie prezidențială la mustață, Traian Băsescu avea un set de soluții economice în măsură să împingă în sus o economie românească aflată în expansiune. Prima poruncă din decalog: cota unică de impozitare. Cum a ajuns președintele jucător de la un capital de susținere de 75% în primul mandat, câștigat pe promisiunea “să trăiți bine”, la un minim de 10% în cel de-al doilea, generat de legile austerității? Cum i-au afectat ultimele relația cu societatea? Și, mai ales, ce moștenire lasă președintele, la nivel socio-economic, după zece ani la Palatul Cotroceni?
Venirea investitorului finlandez e primită cu mare entuziasm în România, cel mai nou membru al Uniunii Europene alături de Bulgaria și – cel mai important pentru managerii Nokia – o țară unde piața muncii funcționează la costuri de până la cinci ori mai mici decât în Occident.
Mișcarea strategică a companiei nordice se lasă cu proteste la Bochum și entuziasm la Cluj, unde Nokia decide să construiască o fabrică dotată, printre altele, cu săli de gimnastică, terenuri de sport, restaurant, clinică medicală și chiar o saună.
La începutul verii anului 2007, la scurt timp după anunțul oficial de relocare, Nokia organizează în Cluj-Napoca un târg de locuri de muncă. Capitala de județ se bucură de o rată a șomajului extrem de scăzută, circa 3% potrivit statisticilor oficiale, dar în ziua în care se deschide târgul mii de persoane se strâng la coadă încă de la 6 dimineața pentru primele 500 de locuri de muncă scoase la concurs.
În iulie 2007 începe construcția fabricii, iar în februarie anul următor demarează producția. Deschiderea unității Nokia în România, construirea parcului industrial de la Jucu și angajările pe bandă rulantă alimentează discursul optimist al guvernanților, cărora calculele de pe hârtie le spun că afacerea companiei finlandeze în România va exploda, urcând de la o cifră de 6 milioane de euro anual la una de 1,6 miliarde.
Toate par de bun augur pentru economia țării și mai ales pentru conducerea ei în vara aceasta, la doar o jumătate de an de la intrarea României în clubul comunitar. Și e atâta entuziasm în jurul investiției Nokia încât, în mai 2008, asamblarea telefonului cu numărul 1.000.000 devine una dintre marile știri de presă ale perioadei.
În toamna anului 2008, președintele Traian Băsescu vizitează, în cadrul unui turneu național, mai multe facilități industriale – uzine, combinate, șantiere navale. Pe 21 noiembrie, șeful statului ajunge și la Cluj unde poartă discuții cu managementul fabricii. La ieșire, președintele anunță că unitatea nu este afectată de criza economică mondială, care zgâlțâie deja serios economiile vestice, și că locurile de muncă de la Jucu sunt sigure. Esențial, susține Traian Băsescu, este un acord între conducere și sindicat.
Nici trei ani mai târziu, la final de septembrie 2011, Nokia România, a șaptea cea mai mare companie în clasamentul cifrelor de afaceri pentru 2010, anunță că închide fabrica din Ardeal și relochează afacerea în Vietnam, la Hanoi, unde salariul mediu abia atinge 70 de euro. Clujul a ajuns și el prea scump pentru compania finlandeză. Cei aproape 2.000 de angajați sunt disponibilizați, în cadrul unui proces “dureros, dar necesar” pentru alinierea forței de muncă și a operațiunilor cu strategia companiei, după cum afirmă președintele Nokia, Stephen Elop.
Președintele Băsescu iese și el cu declarații publice, susținând că nu este surprins de relocarea fabricii și că procese similare ar putea avea loc și în alte sectoare:
“Dacă îi mai ținem (n.r. pe investitorii străini) în loc cu birocrația și cu ezitarea de a ne asuma decizii importante vor pleca și alții”, e mesajul prezidențial al lui Traian Băsescu.
La fel de brusc ca la venire, finlandezii trag obloanele și cenușiul se așterne iarăși peste ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai mare investiție din județul Cluj și una din mărcile competitivității economiei românești.
Mărirea și decăderea investiției Nokia în România e doar o mică parte din fresca economică a României ultimului deceniu. Un tablou general cu suișuri și coborâșuri, pictat pe fondul nuanțelor de gri ale moștenirii comuniste, dar mai ales un tablou care, într-un deceniu marcat de intrarea României în UE și de cea mai gravă criză economică a ultimei jumătăți de veac, abia dacă a beneficiat de câteva adăugiri colorate.
Deceniul economic cu Traian Băsescu, pe scurt
Afiș electoral din campania prezidențială din 2004.
Efectele se simt rapid, statisticile arătând că nivelul încasărilor la bugetul de stat crește în 2005 cu mai bine de 5% comparativ cu anul 2004 Climatul din țară devine mai prietenos pentru investitorii străini, economia se pune în mișcare, consumul se relansează, piața imobiliară se umflă până la implozie, în vreme ce șomajul se reduce.
Surse din sistem susțin că nu doar economia era relativ funcțională în acea perioadă, ci și relația guvernării cu societatea, în toate formele ei de reprezentare – aveau loc consultări cu sindicatele , societatea civilă, asociațiile profesionale, iar președintele Băsescu juca rolul celui atent la doleanțele tuturor.
Pe nevăzute, însă, o transformare radicală se producea în culise. Introducerea cotei unice lăsase la populație, încă din primul an de aplicare, lichidități de un miliard de euro, bani care s-au dus în principal în consum și mai puțin în investiții productive. Românii încep să cumpere atât de multe bunuri încât importurile cresc exponențial în 2006 și-un nou fenomen își face loc în viața cotidiană – creditul cu buletinul.
Pe acest fond, creșterea economică a României ajunge la mijlocul primului mandat al lui Traian Băsescu la cifre record, alimentată de consumul populației și de banii trimiși în țară de milioanele de români care muncesc în Occident. Aproape nimeni n-are timp să vadă că bazele acestei creșteri sunt precum fundația unui castel de nisip.
Apoi, criza globală dizolvă optimismul Bucureștiului, chiar pe marginea subțire care desparte cele două mandate prezidențiale ale lui Traian Băsescu.
Abia după realegerea șefului statului, produsă la finele anului 2009 după o campanie electorală în care aproape nimeni nu vorbește despre economie, criza lovește în plex.
Semnele dezastrului existau încă din 2008, când premierul Călin Popescu Tăriceanu tura motoarele și economia “duduia”, aveau să acuze ulterior aliații lui Traian Băsescu.
Ce a urmat e deja capitol separat în istoria acestor ani – cele mai dure măsuri de austeritate din Uniunea Europeană, reducerea salariilor cu 25%, creșterea TVA-ului și recalcularea pensiilor, într-un cumul de inițiative care au lovit categorii sociale întregi în încercarea de a salva o țară aflată “puțin în furtună”.
În 2010, la promulgarea legilor austerității, pe care le anunță de unul singur, președintele Traian Băsescu pierde aproape tot capitalul de popularitate care l-a ajutat să câștige de două ori fotoliul de la Cotroceni. Ca un efect colateral, relația cu sindicatele se degradează vizibil, astfel că în ultimii trei ani de mandat nu mai au loc consultări de gen la Cotroceni. Societatea civilă se întoarce împotriva președintelui, iar asociațiile profesionale devin din ce în ce mai nemulțumite de prestația sa.
Epoca lui „Să trăiți bine!”
Din 2000 până în 2004 România a beneficiat de programele Națiunilor Unite pentru Dezvoltare în baza unui contract-cadru care i-a adus resurse sporite în domenii cheie precum buna guvernare și dezvoltarea durabilă. Astfel, la finalul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu exista deja presiunea relaxării sistemului de taxe și impozite, ceea ce ar fi permis creșterea investițiilor străine.
O soluție aplicată în alte țări și pe care experții din programelor PNUD au recomandat-o Guvernului a fost introducerea unui nivel unic de impozitare. Se gândiseră și cei de la PSD la el, dar Mihai Tănăsescu, ministru al Finanțelor în guvernarea Adrian Năstase, se lovea de opoziția președintelui Iliescu, ceea ce a împiedicat susținerea ei publică.
“Traian Băsescu știa că o economie bună este una care are creștere economică justă, în care concurența e stimulată și de aceea a fost foarte dedicat ideii de cotă de 16% și aceleia de a nu mări TVA-ul, pentru a crea un context concurențial împotriva logicii oligarhice. Abia după 2010 începe să vorbească despre faptul că angajații trebuie să fie solidari moral cu firmele încercate de criză.” Norbert Petrovici, lector universitar la Universitatea Babeș-Bolyai
În contextul schimbării macazului politic de la stânga la dreapta, actori cheie ai societății s-au raliat în susținerea introducerii cotei unice, măsură luată imediat după instalarea la Cotroceni a lui Traian Băsescu, în decembrie 2004.
Privind înapoi la anii aceia, Cristian Pârvan, secretarul Asociației Oamenilor de Afaceri din România (AOAR), susține că modificarea nivelului de impozitare în decembrie 2004 și câteva bucăți de autostradă terminate în decada cu Traian Băsescu sunt printre puținele realizări economice notabile ale acestuia.
Pârvan vede cu ochi buni și relaxarea creditării, imediat după intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007, când consumul a cunoscut o creștere nemaiîntâlnită. Secretarul AOAR nu crede, însă, că președintele și premierul de la acea vreme au vreun merit în asta. Din contră, totul poate fi pus pe seama unui fenomen economic scăpat de sub control.
Pe parcursul primului mandat, însă, Traian Băsescu a rămas optimist. Nu anticipa că îl paște furtuna unei crize economice, așa că își manifesta entuziasmul chiar și în discursurile livrate parlamentarilor.
Atunci, președintele puncta faptul că 30% din populația ocupată a țării lucra în agricultură, de două ori mai mult decât în restul țărilor membre UE, dar că productivitatea agricolă era redusă, în ciuda condițiilor de sol și climă foarte bune. În următorii patru ani, lucrurile nu s-au schimbat fundamental în acest sector. De exemplu, Călărașiul rămâne și astăzi județul cu cel mai ridicat nivel de ocupare în agricultură, dar în același timp și una dintre cele mai sărace zone din țară.
Dezvoltarea infrastructurii și efectele ei
Lucrurile par să așeze pe un făgaș, iar marile companii interesate de România cresc presiunea pe autorități, legând investițiile de îmbunătățirea infrastructurii. Încetul cu încetul se mai reabilitează drumuri și se dau în folosință noi tronsoane de autostradă, deși cu întârziere și la costuri de multe ori triple sau cvadruple decât în alte țări europene.
Bugetele cresc, însă ele rămân insuficiente în domenii sociale cheie, precum educația și sănătatea. Deși pe alocuri se punctează succese, progresul societății e mai degrabă greoi și lucrurile sunt împinse înainte mai ales de banii trimiși în țară de cele aproape trei milioane de persoane plecate la muncă în străinătate.
Traian Băsescu în 2010 la Urlați, la inaugurarea unei investiții străine.
Interesant este că se dezvoltă un culoar de producție București-Ploiești-Brașov și centre regionale de producție, ca Timișoara, Arad, Cluj sau Iași. Aici se concentrează atât investiții, cât și forță de muncă, iar capitalul nou intrat în țară atrage după sine și nevoia de dezvoltare și îmbunătățire a serviciilor, explică Norbert Petrovici, lector universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, unde predă economie politică urbană.
Petrovici caracterizează discursul economic al președintelui Băsescu ca fiind foarte schimbător, dar marcat de două linii sistematice mari de-a lungul celor zece ani.
Una dintre ele este despre polarizarea socială produsă de capitalism, care însă poate fi combătută cu solidaritate socială, dar, pentru a avea solidaritate e nevoie de un stat care garantează jocul economic și previne formarea oligarhiilor.
Cealaltă e formată din explicații despre felul în care funcționează capitalul străin, iar din acest punct de vedere “interesant este că Traian Băsescu susține că noi nu avem datoria morală de a salva acest capital”, discurs care cel mai bine se vede în contextul declarațiilor făcute în timpul crizei băncilor din România. Atunci linia pe care a mers a fost că băncile-mamă au datoria morală să finanțeze băncile din România.
Omul gras urcat în spatele omului slab
Începutul verii anului 2010 aduce, ca o rea previziune, o grea lovitură societății, în special sectoarelor bugetare, catalogate ca “omul gras” care stă în cârca “omului slab”. Se impun acum legile austerității, care prevedeau tăierea salariilor bugetarilor cu 25% și recalcularea anumitor categorii de pensi, dar și reducerea ajutorului de șomaj cu 15% și tăierea altor subvenții. Printre măsurile inițiale anunțate de Traian Băsescu de la pupitrul prezidențial se numără și taierea tuturor pensiilor cu 15%. Judecătorii Curții Constituționale se opun, însă, iar măsura nu mai este implementată.
“Să le spunem românilor deschis că în actualul context economic e nevoie de reforme și de austeritate bugetară. Nimeni nu trebuie să se amăgească sau să îi amăgească pe alții că putem și fără măsuri de austeritate”, Traian Băsescu, 9 martie 2009
Pachetul de austeritate anunțat public chiar de președintele jucător – un demers de responsabilitate justificat de legitimitatea funcției, cum declara ulterior – era implementat pentru a contracara efectele crizei, chiar cu riscul pierderii suportului popular.
“Mi le asum și eu, ca soluții, alături de Guvern”, declara atunci Traian Băsescu, prezentând și varianta mai neagră care fusese luată în discuție la întrevederile cu Fondul Monetar Internațional: creşterea TVA la 24%, a cotei unice la 20% şi reducerea salariilor bugetare cu 20%. Până la urmă, taxa pe valoare adăugată a fost oricum majorată de la 19% la 24%.
În justificarea măsurilor adoptate, șeful statului menționa discrepanța dintre economia reală, care fusese puternic afectată de criză încă din 2009, și sistemul de stat, care nu își diminuase deloc cheltuielile, recurgând la una dintre expresiile rămase celebre până azi: “Statul arată așa ca un om foarte gras care s-a cățărat în spatele unuia foarte slab ”.
Nevoia de suplețe a statului – expusă brutal – era înlocuită în discursul președintelui, doi ani mai târziu, de nevoia de solidaritate, promovată pe un ton stins în contextul referendumului pentru demitere din vara lui 2012.
“Aveam două alternative: una era să reducem personalul bugetar cu 250.000 de oameni în 30 de zile, cealaltă era să distribuim povara pe toți cei 1,4 milioane de salariați bugetari și pe măsură ce făceam o reducere treptată a personalului să revenim la salarii. (...) M-am frământat mult, n-aș fi vrut niciodată să fac acest anunț, dar până la urmă problema era salvăm țara și toată populația, sau intram într-o situație foarte grea, în care nu ne puteam rambursa creditele”, explica Traian Băsescu în iulie 2012.
La patru ani distanță de eveniment, Alina Mungiu-Pippidi crede că puteau fi evitate tăierile Guvernului condus la vremea aceea de Emil Boc, mai ales ca acestea au alimentat circuitul corupției. Teoria e expusă într-un volum de dialoguri cu Vartan Arachelian, recent lansat pe piață la editura Polirom:
“Tăierile de salarii nu s-au referit la companiile de stat, unde sunt salarii nerușinate. Ei au tăiat bani de la profesori, de la polițiști, de la aceste categorii care, după aceea, au început să accepte mai multe cadouri decât înainte. Corupția crește când tai bani de la funcționarii publici, care oricum sunt prost plătiți. Deci, din toate punctele de vedere, acela n-a fost un mod de a salva țara, cum au ei impresia”, Alina Mungiu-Pippidi
Un punct de vedere foarte critic asupra subiectului are și Dumitru Costin, liderul Blocului Național Sindical, una dintre cele mai mari confederații sindicale din țară. Numind măsurile respective “decizia istorică de amputare a drepturilor salariale”, Costin susține că reforma programată prin aceste tăieri nu a avut loc. Din contră, efectul a fost exact cel opus: oameni valoroși au părăsit sistemul bugetar, a cărui reformare a eșuat lamentabil. Mai mult, tăierea cu un sfert a salariilor nu a făcut decât să creeze un context favorabil micii corupții în sistem, mai spune liderul BNS.
Ca un efect colateral, relația cu societatea civilă și sindicatele s-a degradat atât de puternic încât, spre final de 2011, consultările de orice fel cu reprezentanții sociali au dispărut de pe agenda de la Cotroceni. “Cam din 2010 s-a deschis o prăpastie in comunicare între președinte și sindicate. În 2011 a fost ultima întalnire a noastră cu el, pe urmă au mai existat doar întâlniri contondente, mai ales pe căi mediatice, dar nu consultări”, își amintește Costin.
Ruptura, mai spune sindicalistul, a venit mai ales pe fondul opoziției manifestate de societate față de pachetul de austeritate. De data aceasta, vechi aliați ai președintelui, prieteni și colaboratori s-au raliat cu dușmanii politici, strigând într-un glas împotriva respectivelor măsuri.
“Ai lovit direct în consum tăind cu 25% și ai crescut TVA-ul. O combinație mai proastă de atât nu se putea face ca să lovești în ciclul economic. Și zici că ai salvat țara! Totuși, înțeleg și punctul de vedere al lui Băsescu, în brutalitatea lui. Băsescu a pornit de la ideea că guvernul e incapabil să taie cheltuielile. Și atunci tăierile salariale și creșterea TVA-ului erau singurele măsuri care se puteau face”, Alina Mungiu-Pippidi
Efectul imediat al pachetului de austeritate a fost că sute de mii de oameni au căzut sub pragul de sărăcie, exact ceea ce statul român își asumase să rezolve în angajamentele luate față de Banca Mondială.
Respectivele măsuri de austeritate impuse veneau pe turnanta unui model de reducere drastică a cheltuielilor și deficitelor bugetare intens promovat la nivel european. Un model, însă, contestat în stradă de milioane de oameni afectați de măsurile brutale, susține Raluca Dan de la Asociația Re.Generation.
În cazul României, afirmă Dan, “nevoile cetățenilor au fost primele sacrificate; tăierile bugetare au fost prezentate ca pe o măsură urgentă și necesară pentru a diminua efectele crizei, respectiv a ieși din criză, alături de promovarea proiectelor largi de exploatare drept soluție pentru relansarea economiei”.
După 2010, Băsescu vorbește din ce în ce mai des despre ideea de asistat social, în același timp cu sublinierea nevoii de flexibilizare a forței de muncă, asta după ce, în primul mandat, insistase pe hărnicia românilor și pe ideea că orice român își poate lua chiar și două joburi în drumul său spre obținerea prosperității.
Imediat după recunoașterea impactului crizei economice, discursul președintelui ia o întorsătură, explică lectorul universitar Norbert Petrovici. Președintele merge pe ideea că acum și românii trebuie să se ducă după locurile de muncă, să-și crească mobilitatea profesională și să fie solidari cu firmele private care trec prin momente grele.
“Tipurile de discurs, acordurile cu FMI, faptul că a girat Codul Muncii, toate merg pe aceeași linie a competiției, pe care Băsescu o vedea ca pe un instrument de distribuție. Asta i-a permis să folosească asistatul social ca pe ceva ce stă pe spezele statului și, în același timp, să spună că partea de justiție socială reușește dacă nu avem oligarhi”, arată Norbert Petrovici.
Noua directivă: flexibilizarea
Fostul consilier prezidențial Peter Eckstein Kovacs remarcă felul în care legile austerității au rămas lipite de numele lui Traian Băsescu, nu de cel al lui Emil Boc – prim-ministru în două cabinete, între 2008 și 2012 – repede dat uitării în mentalul colectiv.
Când relațiile cu premierul Boc se îndreptau către o zonă arctică, la nici un an după draconicele tăieri din 2010, dinspre mediul de afaceri a venit propunerea modificării Codului Muncii, pe care președintele a susținut-o pierzând complet sprijnul sindicatelor. Toate au făcut front comun împotriva modificărilor propuse.
Văzând-o, într-o anumită măsură, ca un mijloc de generare de locuri de muncă într-un climat economic din ce în ce mai închis și apatic, din care începuseră să plece investitorii, Traian Băsescu a sprijinit modificarea Codului Muncii. Măcar în teorie, un nou Cod urma să permită flexibilizarea muncii, dar cu costul creșterii nesiguranței profesionale. Pe de o parte era mai ușor să angajezi și să concediezi oameni, pe de altă parte, sub aspectul protecției sociale, angajații erau descoperiți în fața unor abuzuri ale patronatelor.
În vreme ce Cristian Pârvan de la Asociația Oamenilor de Afaceri din România laudă efectele bune pe piața muncii ale acestui nou Cod, Dumitru Costin de la Blocul Național Sindical critică vehement mutarea:
“Consecințele acestei decizii sunt dezastruoase. Obiectivele nu au fost în niciun caz legate de flexibilizarea relațiilor de muncă, așa cum s-a susținut, ci de diminuarea drastică a negocierilor colective pe piața muncii. Efectul este că, în prezent, România a ajuns pe primul loc în UE din următoarele două puncte de vedere: cel mai mare număr de salariați fără acoperire în contracte colective de muncă și cel mai mare număr de salariați angajați în economie cu salariu minim.” Dumitru Costin, Blocul Național Sindical
Roșia Montană și gazele de șist
Nu numai că a stârnit furia activiștilor de mediu, susținând public cele două proiecte, dar încăpățânarea sa pe subiect a dus la demisia lui Peter Eckstein Kovacs din funcția de consilier și a generat, în toamna anului 2013, ample proteste de stradă în România, când zeci de mii de oameni au strigat pe străzile marilor orașe “Uniți, salvăm Roșia Montană!”.
În 2011, președintele făcea campanie proiectului de minerit al companiei canadiene RMGC în toate media. Într-un interviu dat în august, la TVR, declarase că proiectul trebuie să înceapă pentru că statul are nevoie de aur pentru a-l duce în rezervele Băncii Naționale, care trebuiau să ajungă la 200 de tone. La câteva zile după, la finalul verii, 30 de ONG-uri de mediu s-au raliat și i-au cerut să își retragă declarațiile, considerându-le “presiuni inadmisibile asupra autorităților abilitate”.
Ministrul Mediului de la acea vremea, Laszlo Borbely, deși admitea că proiectul este o prioritate, ocolea cu diplomație luarea unei poziții ferme, susținând în toate interviurile că ministerul va înainta un aviz de mediu doar dacă se va ajunge la convingerea că cele mai bune practici sunt respectate și că această investiție nu distruge cadrul natural.
Succesorul lui, Attila Korodi, declara în 2012 la preluarea mandatului că cel mai bine ar fi să se evite polemica pe acest subiect. S-a întâmplat opusul, iar dezbaterea pe tema Roșia Montană a escaladat atât în spațiul public, cât și în Parlament, unde opinii s-au format și deformat, până când legea pe proiect a fost respinsă.
De-a lungul ultimilor trei ani, însă, opinia unui singur om a rămas fermă. De ce a ținut Traian Băsescu cu dinții de aceste investiții? Activista de mediu Raluca Dan crede că vorbim de jocuri politice puse în slujba unei companii, dar și că președintele s-ar fi folosit de statutul său pentru a influența favorabil opinia publică și pentru a crește presiunea pe miniștrii responsabili cu avizele.
“Bineînțeles că criza economică a reprezentat contextul cel mai potrivit, iar diminuarea efectelor crizei globale / ieșirea din criză un pretext pentru a revigora susținerea politică a proiectului minier. Criza a furnizat toate argumentele pentru așa-zisa necesitate a exploatării aurifere, proiectul RMGC fiind promovat drept soluția care ar rezolva problemele sistemice ale României”, spune Raluca Dan.
Fostul consilier prezidențial, Peter Eckstein Kovacs, un opozant al proiectului de exploatare de la Roșia Montană, afirmă însă că nu este vorba de altceva decât de o viziune ultrapragmatică a lui Traian Băsescu, de tipul “fiecare țară, dacă are ceva în burta pământului său, să exploateze; iar noi avem aur, putem crea locuri de muncă și stăm pe el”.
Aceeași viziune se aplică și la extragerea gazelor de șist, care, în plus, are și o conotație în direcția politicii de securitate, prin eliminarea totală a dependenței de resurse energetice rusești. “Cu alte cuvinte, argumentul economic a fost mai puternic decât cel ecologic”, conchide Eckstein Kovacs.
Plusuri, minusuri
Raluca Dan, de la Asociația Re.Generation, una dintre cele mai puternice voci anti exploatare la Roșia Montană, enumeră astfel succesele economice ale lui Băsescu: mici proiecte de infrastructură (transporturi, printre care construcția DN66A), mari proiecte de exploatare a resurselor naturale, securitate energetică asigurată fie prin energie verde, fie prin energie nucleară, iar mai nou, prin exploatarea gazelor de șist.
În schimb, expertul în administrație publică Sorin Ioniță leagă toate demersurile economice ale lui Traian Băsescu de guvernele cu care a lucrat, de climatul politic și, în esență, de suportul popular.
“Proiectele economice inițiale pe care le-ar fi avut Traian Băsescu nu contează așa mult, pentru că în primul mandat a pierdut repede guvernul prin care le-ar fi putut aplica, deci ce s-a făcut în economie n-a mai depins de el. Să zicem totuși că reforma fiscala din decembrie 2004, cu cota unică și reducerea impozitului pe profit ar fi realizări. Iar în mandatul al doilea, când a avut iar guvern, a dat criza economică peste el, deci n-a mai avut opțiuni, a jucat la impuse”, Sorin Ioniță
Unele lucruri rămân neschimbate în dreptul României în statisticile Eurostat aferente perioadei 2007-2012. Produsul intern brut în regiunea București-Ilfov, de exemplu, e de până la trei ori mai mare decât în zona Moldovei, în nord-estul țării, iar șase din regiunile României fac parte din grupul celor mai puțin dezvoltate 20 de regiuni ale Uniunii Europene.
Mai bine de un sfert din harta sărăciei din spațiul comunitar se suprapune peste cea a României. Per total, România rămâne a doua cea mai săracă țară din Uniunea Europeană, după Bulgaria.
În plus, cel mai recent studiu AT Kearney, publicat la începutul acestui an, dă încă o tușă închisă tabloului evoluției economiei din ultimul deceniu, plasând o treime din produsul intern brut în zona economiei negre, al doilea cel mai ridicat nivel din UE.
Economia neagră a țării era estimată la 28.4% din PIB, adică 39,5 miliarde de euro.
În loc de epilog
În acel ianuarie 2012, brutalitatea cu care președintele l-a tratat pe Arafat, perceput public ca fiind unul dintre puținii profesioniști din administrația centrală, a scos în stradă mii de oameni și a sfârșit cu demisia Guvernului Boc.
După două săptămâni de proteste, în acel ianuarie din 2012 soldat inclusiv cu o noapte plină de violențe într-un centru al Bucureștiului aflat sub asediu, președintele Traian Băsescu a ieșit la pupitrul Palatului Cotroceni, anunțându-și voalat înfrângerea pe tema legii sănătății. Celor ieșiți în stradă să strige pe fondul tuturor tensiunilor acumulate – de la austeritate până la Roșia Montană și reforma clasei politice –, le-a răspuns scurt:
“Sunt de meserie comandant de navă și nu am ratat niciodată destinația. Nu o să o ratez nici acum cu România”, Traian Băsescu, ianuarie 2012
